Tragicul şi estetica sublimului în arta lui Gheorghe Fikl

Carla-Francesca SchoppelMay 25, 2017

Lucrările lui Gheorghe Fikl sunt reprezentări ale sublimului care declanşează în privitor cele mai înălţătoare stări sufleteşti.

Pentru a descoperi implicaţiile sublimului în arta lui Gheorghe Fikl, am pornit de la sublimul tratat de Immanuel Kant în estetica sa şi de la ceea ce a însemnat acest termen pentru artă şi filosofie până în secolul XVIII. În criticismul kantian, sublimul este o categorie estetică ce prilejuieşte sentimente morale în special prin raportarea constantă la natură, fiind un obiect al naturii. Acesta este subiectiv, ţine de suprasensibil şi este marcat de o plăcere negativă sau de un conflict. Este pus adesea în opoziţie cu frumosul tocmai pentru că frumosul se află în corespondenţă cu sensibilul şi cu o armonie care se cere a fi contemplată.

Sublimul este asociat în mod deosebit cu natura, iar trăsăturile sale nu variază prea mult în cursul istoriei artei, cel puţin nu până în Modernism. De pildă, Barocul a evidenţiat în lucrarea de artă profunzimea planului şi jocul dintre planul apropiat şi cel îndepărtat. Romantismul căuta subiectivizarea mediului exterior. Sublimul victorian celebra moartea şi terifiantul, densitatea culorii şi grandiosul, fie el figurativ sau cromatic. Modernismul, deşi considera că sublimul este demodat, a continuat totuşi reprezentările sublimului în artă, graţie unor artişti precum Malevich, Rothko, Newman şi Smithson.

Sublimul contemporan îşi extinde mijloacele şi modurile de reprezentare. Artiştii contemporani apelează cu precădere la tehnologie, fiind inspiraţi de ştiinţă şi teme ancorate în prezentul nostru capitalist. Se poate spune că, în prezent, sublimul mai degrabă se distanţează de natură, căutând alte mijloace de expresie. Chiar şi aşa, artişti contemporani precum Gheorghe Fikl urmează tradiţia sublimului în acord cu natura şi cu cele dintâi definiţii ale acestei categorii estetice. Fikl alătură sublimului tradiţional elemente ce ţin de propria viziune artistică. E de remarcat că această viziune este ancorată în peisajul contemporan al umanităţii, fără a-i sustrage sublimului în vreun fel componenta tradiţională.

Pe de o parte, se observă în lucrările lui Gheorghe Fikl că artistul foloseşte decoruri somptuoase, în special neoclasice şi baroce. Altarele, cortina, atmosfera fastuoasă şi candelabrele sunt elemente care propun introducerea privitorului în interioarele elegante, eventual regale sau religioase. În aceste încăperi se regăseşte ceva din dramatismul clarobscurului, unde jocul dintre lumină şi umbră creează o atmosferă stranie şi seducătoare.

Inclusiv în cadrul momentelor expoziţionale, Gheorghe Fikl îşi amplasează sursele de iluminat undeva deasupra lucrărilor, suprafaţa tablourilor fiind numai parţial luminată. Astfel, privirea este atrasă spre centrul şi în partea superioară a lucrării. Graţie dimensiunii lucrărilor, privitorul pare să participe la scenele reprezentate, nu doar să le privească, pasiv, de la distanţă.

Pe de altă parte, proprii lucrărilor lui Gheorghe Fikl sunt peisajele sărăcite de vigurozitate şi vegetaţie, colinele depopulate, peisajele pastorale şi cimitirele. Toate aceste cadre sunt reprezentate într-un întuneric care adânceşte neliniştea şi care domină prin tonuri cenuşii sau crepusculare tensiunile propuse de artist.

Însă ceea ce marchează arta lui Gheorghe Fikl este tocmai alăturarea elementelor de interior şi exterior, în compoziţii violente şi angoasante nu doar din punct de vedere vizual, ci şi din punct de vedere conceptual. La Fikl, imaginile aparent antagonice se regăsesc în echilibru în decoruri comune şi neobişnuite deopotrivă. Candelabrele stau atârnate pe cerul înnorat, deasupra unor câmpii uscate, iar simbolismul opulent al animalelor care pătrund în interioarele festive şi-n altarele baroce ne pune faţă în faţă cu o latură stranie şi insolită a realităţii.

Expresionismul figurativ al artistului tulbură. Lucrările lui prezintă decadenţa, melancolia, determină privitorul să conştientizeze carnalitatea lumii. Dacă sublimul ne ţine la distanţă, contemplativi, tragicul de care aceste lucrări sunt legate indisolubil ne pune faţă în faţă cu pericolul. Sublimul ne ajută să privim dincolo de noi înşine, fără a ignora totuşi trăirile dinăuntru.

Dramatismul animal, sacrificiul şi senzualitatea cadrelor subliniază o latură ignorată a realităţii, menită acum să confrunte omul cu tensiunile fizice şi metafizice. Tonurile violente, în special sângerii, susţin atmosfera care înspăimântă şi copleşeşte în egală măsură. Asistăm la predici ţinute în pustiu de preoţi cărora nu le vedem chipul. Privim în ochi ţapi şi oi care umplu altarele bisericilor. Ne confruntăm cu tauri care stau consternaţi în calea căutărilor noastre, ca şi cum drumul omului este de fiecare dată sacrificial, de la pietate la carnalitate şi înapoi.

Animalele pictate de Fikl sunt ba cai negri, oi, ţapi, vaci şi tauri, ba păuni eleganţi şi câini de rasă. Însă peste toate domină tonurile puternice şi eleganţa interioarelor, sângele şi simbolismul religios. Toate aceste animale pătrund în ornamentul excesiv al barocului, marcând nu doar căutarea şi sacrificiul, ci şi întrepătrunderea a două lumi gândite de regulă separat.

Întrebările pe care artistul le ridică prin intermediul acestor lucrări aparţin timpului prezent, dar se adresează viitorului imprecis. Gheorghe Fikl foloseşte artificiul unui trecut extravagant, tentant şi seducător, dar căruia nu îi lipseşte încordarea.

Planul vizual arată domesticirea, înnobilarea şi pasivitatea animalului şi a omului faţă de evenimentele exterioare. În acelaşi timp, un plan invizibil provoacă imaginaţia şi raţiunea să întrevadă pulsiunea morţii, să prevestească, să înţeleagă dualitatea. Alteori, provoacă privitorul să pătrundă în întunericul şi refugiul religiei, să rămână încremenit şi contemplativ în faţa a ceea ce este mai inconfortabil şi greu de acceptat, odată ce este pus faţă în faţă cu propria natură.

În aceste peisaje naturale, personajele integrate sunt surprinse contemplând natura sau chiar ceva de dincolo de ea. Aici, artistul ne aminteşte de picturile romantismului german, în special de cele semnate de Caspar David Friedrich. Fikl modifică totuşi această viziune romantică, utilizând mai degrabă tragicul peisajelor naturale decăzute decât frumuseţea vie şi terifiantă a nocturnului sau a înălţimilor. Însă acest tip de reprezentare are în comun cu romantismul german tocmai atracţia faţă de amplificarea figurilor măreţiei. Ce adaugă Fikl acestor imagini şi idei care răscolesc este amestecarea lor pentru crearea unei noi lumi.

Imaginea centrală este adesea animalul, nu omul, iar intensitatea cromatică stimulează simbolismul puternic cu care lucrează artistul. Marca practicii sale artistice devine confluenţa dintre sublimul romantic sau baroc şi problemele morale ale societăţii contemporane.

În plus, întâlnim în picturile lui Gheorghe Fikl acele specii ale sublimului enunţate de Nicolai Hartmann. Avem grandiosul în edificiile arhitecturale, gravul şi solemnul în ceremoniile religioase, tăcutul şi nemişcatul plin de mister în câmpiile iernatice sau suprinse în timpul asfinţitului. Ceea ce ne depăşeşte în forţă regăsim în musculatura taurilor, iar uriaşul şi înfricoşătorul sunt în prevestirea furtunilor. Emoţionantul şi zguduitorul se află în alăturarea contrariilor, iar tragicul transpare din fiecare apropiere şi confruntare cu privirile animalelor sau cu noi înşine.

Obstacolele naturii, sublimul matematic şi cel dinamic care reies din lucrările lui Gheorghe Fikl trezesc în privitor sentimentul că orice e neînsemnat în raport cu măreţia regăsită în aceste scene grandioase. Toate aceste teme care inspiră lucrările artistului introduc subiectul într-un spaţiu al conştientizării sacrificiului şi tragicului existenţei umane. Drept urmare, pericolul, teroarea şi durerea care se simt în operele lui Gheorghe Fikl declanşează cele mai înălţătoare experienţe sufleteşti ale omului. Arta lui funcţionează ca instrument de cunoaştere şi depăşire a realităţii. Este descoperirea universului intim răscolit de frici, de contradicţii şi idealuri. Iar semnificaţiile conservate în opera artistului confirmă că experienţa estetică a sublimului este un ideal, că sublimul reprezintă o valoare estetică şi culturală privilegiată.

Notă: acest text reprezintă conţinutul unei prezentări pe care am susţinut-o la Conferinţa Naţională de Estetică şi Filosofia Artei „Ion Ianoşi”, 2017, la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti.