În 1906 se sărbătoreau 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, astfel că din 1905 au început pregătirile pentru organizarea unei Expoziții Naționale, menită să prezinte progresul înfăptuit de Carol I în acele patru decenii. Expoziția trebuia să fie deschisă pe Câmpia Filaretului din Parcul Carol, urmând să cuprindă pavilioane pentru agricultură și industrie, un muzeu al artelor, Arenele romane, un lac de agrement, fântâni, busturi și celebra Grota, pe scurt – o muncă imensă în care aveau să fie antrenați numerosi artiști și arhitecți.

Pentru realizarea ansamblului statuar Grota, legat de Palatul Artelor (care avea să fie distrus în al doilea război mondial), au fost chemați Dimitrie Paciurea, care urma să facă și proiectul, Frederic Storck și Filip Marin. Consultând mai multi arhitecți, având în vedere că Grota urma să aibă o perspectivă frontală foarte amplă, iar ansamblul, deși realizat de mai multi artiști, trebuia să fie unitar, s-a ajuns la o compoziție cu trei personaje: doi giganți (realizați de Paciurea și Storck) și un personaj feminin (realizat de Filip Marin) în centru.

Acest ansamblu portretiza o legendă conform căreia, undeva în munții Bucegi, doi frați gemeni erau îndrăgostiți de aceeași fată. Mama fraților a pus-o pe fată să aleagă între cei doi, dar neputând să facă asta, ea spuse: Vă iubesc pe amândoi, de aceea nu pot să mă dau nici unuia dintre voi. Acela care însă mă va scoate din această prăpastie, acela să-mi fie bărbat. Și se aruncă în prăpastie. În cădere se transformă în cascada Urlătoarea sau Urlanda, iar cei doi tineri, în durerea lor deveniră stânci de piatră. Mai multe despre legendă puteți citi aici.

Cele trei personaje urmau să fie proiectate pe suprafața întunecată a stâncilor unei grote, înconjurate de cascade, lacuri umbrite, poteci înguste printre stânci și ape, constituind un ansamblu în spiritul romantic al epocii, menit să uimească și să atragă privitorul. Pentru realizarea tinerei fete a fost aleasă, ca material, marmura, iar pentru cei doi giganți, piatra de Bampotoc.

Proiectul a fost aprobat în 1905, iar primul care a terminat lucrarea a fost sculptorul Filip Marin, recunoscut în epocă drept foarte talentat în realizarea nudurilor. A fost momentul în care el a creat cea mai valoroasă operă a sa și cea mai strălucită realizare a unui nud feminin, chiar și până astăzi. Nici Frederic Strock nu s-a lăsat mai prejos. Gigantul său a păstrat însă o postură academică și este puțin molatec. Poate și datorită folosirii unui model obișnuit să pozeze studenților și devenit astfel static, leneș, fără să mai transmită neliniștea unui om care și-a pierdut dragostea și, de durere, a devenit stâncă.

A rămas însă codaș tocmai Paciurea, care concepuse proiectul. Nefiind mulțumit de imaginea pe care i-o oferea modelul lui Storck, gândindu-se la Sclavii lui Michelangelo, Paciurea tot căuta o sursă de inspirație. A găsit-o în persoana lui Timoftei Chirilov, un tânăr venit din Bucovina, de numai 21 de ani, aproape 120 de kg și 2 metri înălțime, care se plimba pe Calea Victoriei. Punându-l să stea nemișcat, în poză, a văzut că avea acea neliniște și părea înlănțuit, fiind exact ce căuta sculptorul. Când a terminat lucrarea, aceasta s-a dovedit a fi examenul său de maturitate, depășind lucrările colegilor săi ca realizare artistică și concepție plastică. Paciurea a primit pentru Gigant Premiul Național în 1927.

La deschiderea expoziției, punctul de atracție a fost Grota, cu cele trei personaje oglindite în ochiuri de apă și proiectate pe fundalul negru din stânci. Din nefericire, după al doilea război mondial, în anii comunismului, Grota a fost dezafectată. Cei doi giganți au fost amplasați pe o parte și cealalta a unei alei din parcul Carol, pierzând semnificația și tensiunea care îi caracteriza, iar nudul tinerei a fost mutat în Parcul Herastrau, unde se găsește și astăzi.

Bibliografie:

Ion Frunzetti, Paciurea (cu un catalog și un tabel cronologic de Petre Oprea), București, 1971

sursa foto: (c) Ilinca Damian