Las Meninas – O enigmă şi un miracol ale artei spaniole

Vi s-a întâmplat vreodată să nu vă găsiți cuvintele deşi tema pe care trebuie să o abordați vă este familiară? Mie mi se întâmplă de fiecare dată când trebuie să vorbesc sau să scriu despre ce înseamnă să fii pictor chiar dacă, potrivit multora, şi eu mă încadrez în această categorie. De multe ori m-am întrebat: oare cum se poate defini pictura? Căutând un posibil răspuns la această întrebare am răsfoit definiţiile picturii date de-a lungul anilor. De pildă, în vremea lui Filip al IV-lea al Spaniei, pictura era considerată un simplu meşteşug, ceea ce, la prima vedere, pare o definiţie potrivită. Dacă ne uităm în dex, cuvântul meşteşug are următoarea definiţie: îndeletnicire de orice natură, bazată pe muncă manuală calificată. Poate că un pictor procedează la fel, dar pictura nu este doar atât. Fiecare tablou este o poveste, o mărturie, un izvor care ne ajută să înţelegem anumite aspecte ale societăţii din diferite epoci ale istoriei. Atunci când ai ocazia să îl admiri parcă prinde viaţă şi, deodată, pierzi noţiunea de timp şi de spaţiu. Din fericire, odată cu trecerea timpului arta a devenit ceva nobil. Schimbarea percepţiei asupra picturii nu s-ar fi putut realiza fără existenţa unor maeştri ai culorii şi a operelor care ne-au rămas ca mărturie în marile muzee ale lumii. Unul dintre cele mai spectaculoase tablouri rămâne Las Meninas care se află în Muzeul Prado[1] din Madrid. Am avut ocazia să văd superbul tablou al lui Diego Velázquez când am vizitat acest muzeu, singur din lume care găzduieste cele mai importante capodopere ale pictorului. Astfel se poate explica de ce statuia acestuia se află amplasată în dreptul faţadei principale a muzeului.[2]

Capodopera Las Meninas (Domnişoarele de onoare), pictată în 1658[3], se află la etajul I al muzeului, în camera 12[4], alături de o scurtă descriere a carierei lui Velázquez. Artistul Diego Rodriguez de Silva y Velázquez s-a născut în Sevilia în anul 1599. În 1611 a devenit ucenicul lui Francisco Pacheco, obţinând calificativul de pictor maestru în 1617 şi căsătorindu-se cu fiica profesorului său, Juana, un an mai târziu. În 1623 s-a stabilit la Madrid, devenind pictor de curte şi favoritul regelui Filip al IV-lea. Velázquez este unul dintre puţinii care s-au bucurat de o carieră artistică de succes în timpul vieţii. Nu s-a confruntat niciodată cu probleme financiare şi nici nu a suferit eşecuri pe plan profesional sau personal. A dus o viaţa liniştită la curtea regelui, ceea ce i-a permis să se ocupe de moştenirea ce avea să o lase muzeului Prado după ce, în 1660, s-a îmbolnăvit brusc de febră şi s-a stins din viaţă, spre regretul admiratorilor săi.[5]

Pictorul este considerat unul dintre marii maeştrii europeni şi unul dintre puţinii care au reușit să arate că şi Spania poate fi un important centru artistic:

Velázquez este pictorul serilor, al întinderii şi al tăcerii. Chiar atunci cînd pictează în plină lumină, chiar şi atunci cînd pictează într-o încăpere închisă, ori cînd războiul şi vânătoarea vuiesc în jurul lui. Fiindcă nu ieşeau deloc în acele ceasuri ale zilei cînd aerul era fierbinte, cînd soarele stinge totul, pictorii spanioli îndrăgeau serile. Educaţia ochiului lor se făcea în amurg, şi în amurg căpătă întreaga ei valoare semnificaţia Spaniei colorate.[6]

Pictura Las Meninas aparţine stilului baroc, fiind considerată una dintre cele mai impresionante lucrări din istoria artei, dar şi una dintre cele mai enigmatice. De-a lungul anilor, criticii de artă au încercat să descifreze mesajele tabloului fără să ajungă însă la o concluzie precisă. Oare pictează portretul prinţesei Margarita care este înconjurată de domnişoarele sale de onoare? Sau poate pictează portretul lui Filip al IV-lea şi al soţiei sale? Dar de ce să se picteze şi pe sine? Oare dorea să facă trimitere la propriile origini nobile? Complexitatea tabloului constă în prezenţa tuturor acestor elemente, pictorul jucându-se foarte mult cu spaţiul. Purtând veşminte nobile, artistul se pictează pe sine în faţa unei pânze, uitându-se la privitor. Artistul surprinde parcă momentul în care prinţesa Margarita, micuţa de cinci ani, îşi urmărește părinţii. În oglinda din spatele pictorului se pot observa chipurile regelui Filip al IV-lea şi reginei Mariana, care captează atenţia celorlalţi. Astfel, tabloul prezintă şi portretul familiei regale. Dacă până atunci tablourile regilor erau lucrări de sine stătătoare, Diego Velázquez, inspirându-se din tabloul lui Van Eyck, The Arnolfini Portrait[7], realizează portretul cuplului regal în mod indirect, prin reflecţia în oglinda. În tablou se mai poate observa şi silueta, în pragul uşii, a lui José Nieto Velázquez, şambelanul reginei şi viitoarul mareşal al palatului. Portretele bufonilor de la curte, Mari Bárbola şi Nicolás Pertusato, alături de câinele de la curtea regală, au şi ele o semnificaţie. Pictorul prezintă în aceeaşi încăpere toate rangurile curţii spaniole din acel secol. Astfel, putem avea o privire de ansamblu care ne ajută să înţelegem mai bine ce însemna viaţa la curtea regală spaniolă în timpul lui Filip al IV-lea.

Un alt lucru interesant este faptul că tabloul a fost atins de o mână străină. Mai precis, după moartea pictorului, la ordinul regelui, a fost adăugată crucea roşiatică de pe veşmântul lui Velázquez, Crucea de Santiago, menită să ateste faptul că pictorul obţinuse rangul de cavaler. Acesta a survenit în urma unui proces destul de lung şi de greoi. Pentru a aparţine Ordinului Cavalerilor de Santiago trebuia să demostreze, printre altele, că provine dintr-o familie nobilă şi creştină şi că nici el, nici înaintaşii săi nu practicaseră meşteşuguri – însă pictura era considerată un meşteșug, o activate manuală la acea vreme, drept urmare nu i s-a dat titlul de cavaler. Regele Filip al IV-lea nu a dorit să accepte această decizie şi a obţinut o derogare specială de la Papa Alexandru al VII-lea pentru ca Diego Velázquez să primească rangul de cavaler.

Velázquez reuşeste, prin enigmatica sa lucrare, să arate că a fi pictor nu este un simplu meşteșug, aşa cum se credea, şi că lucrarea sa nu e doar nu e un simplu produs al muncii manuale. Arta e ceva nobil, este rezultatul folosirii talentului având la îndemână nişte obiecte aparent banale: o pensulă, o paleta de culori şi o pânză albă.

Las Meninas nu este doar o pictură semnată Diego Velázquez, este o enigmă şi un miracol în istoria artei spaniole.

Bibliografie:

Daniela Tarabra, Muzeul Prado – Madrid, Adevărul Holding, Bucureşti, 2010.
Élie Faure, Istoria artei: arta modernă 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
Petros Kapnistos, Art Gallery, nr. 15, De Agostini, Bucureşti, 2007.
Viktor Lazarev, Vechi maeştri europeni, vol. III, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
Wiliam Fleming, Arte şi idei, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti,  1983.