Acum aproximativ un an de zile am avut ocazia să cunosc o fată boemă, mereu zâmbitoare, care spunea că e pasionată de fotografie. Numele ei este Andreea Mitran. I se mai spune și Cristiana. Mi-a devenit colegă de facultate, nu de multă vreme și prietenă. În paralel, cam în aceeași perioada am aflat despre proiectul Fotografii de citit al unui tânăr la fel de boem, pe care am început să-l urmăresc. Numele lui este Andrei Purcărea. Îl mai cheamă și Mihai. Nu m-aș fi gândit atunci că peste câteva luni voi fi martora unei povești frumoase și inedite de dragoste, expuse mai ceva ca Romeo și Julieta. Astăzi, în contextul facultății și al sincronului în materie de idealism sau din boemitate și drag de artă, ne întâlnim să mai povestim. Râdem la o cafea cu scorțișoară sau cardamom, dacă e prânzul, sau cântăm cu un rosé alături, dacă e seară, povestind despre ei, despre mine, despre prietenie, despre noi toți, că suntem frumoși în felul drag al cunoașterii și al descoperirii unui nou continuu. Așadar, doamnelor și domnilor, cu un nume predestinat, cum ar spune cei mai romantici dintre noi, vi-i prezint pe Andrei și Andreea sau Andreea și Andrei, împreună cu al lor proiect de suflet, Fotografii de citit.
Cu toate că mulți oameni vă știu deja povestea, reamintiți-ne contextul în care v-ați cunoscut.
Andrei: Am organizat un concurs în noiembrie pe pagina Fotografii de citit, cu tema Cartea ta dragă. Ideea concursului era ca fanii paginii să-mi trimită o fotografie cu cartea lor cea mai dragă, fotografiată într-un mod cât mai inedit. Cei care urmau să câștige și aveau cele mai multe like-uri la fotografii ar fi câștigat o fotografie de citit.
Andreea: Și un kinder pe care nu mi l-ai dat până acum.
Andrei: Da. Și un kinder pe care nu i l-am dat până acum. Cum nu l-ai primit? Nu cu premiul, dar ai primit. Atunci am primit fotografia ei, a fost prima pe care am primit-o.
Andreea: Eu aflasem printr-o prietenă care îl știa pe el. Aveam deja o fotografie cu o carte și o cafea și am trimis-o.
Andrei: Reacția mea a fost: Wow! O fotografie cu cafea. Am fost foarte entuziasmat și i-am zis: Ce fain ai prins scorțișoara! Și am început să vorbesc cu ea de parcă o știam de o mie de ani. Am continuat să vorbim strict despre fotografie și pe măsură ce vorbeam am devenit tot mai familiari, deși vorbeam doar despre artă. În fine, la sfârșitul concursului fotografia ei a primit cele mai multe like-uri. După ce i-am dat fotografia, am continuat să stăm de vorbă la metrou. Și am stat destul de mult. Am mai fi stat, dar se închidea metroul. După ce am plecat acasă, am tot povestit despre fotografii de citit și vorbeam la telefon. Așa am făcut împreună o poză cu cereale. Cea cu Ce reale îmi par visele cu tine. Îi ziceam: Uite, am fost la magazine după cereale.
Andreea: A doua oară ne-am întâlnit iar la metrou și am stat în jur de două ore. Și a fost ciudat, că a doua oară când ne-am întâlnit la metrou mi-a zis: Să știi că am ceva pentru tine. Poate vii la metrou să ți-l dau. Eu tocmai îmi cumpărasem doi hamsteri. Ne-am întâlnit la metrou și mi-a dat cadou o carte ce se numea: Jurnalul unui hamster.
Andrei: Da, și când să plec, mi-a spus: Stai, că și eu am ceva pentru tine. Și atunci a scos din geantă tot o carte, dar despre fotografia anilor ‘40. A fost cumva același cadou, dar nu același. A treia oară când ne-am văzut am vrut să bem cafea. Din cauza protestelor n-am mai fost unde ne-am propus.
Andreea: Hai că a fost și un pretext.
Andrei: A fost și un pretext. I-am spus: Hai că eu fac cafeaua mai bună. Hai la mine. Am stat, am povestit, i-am arătat cărți, poze. Și în a doua seară, adică a patra oară, când ne-am întâlnit la un pahar de vin, am făcut o fotografie de citit împreună. Fotografia nu e remarcabilă, chiar a trecut destul de nebăgată în seamă. Era macabră. Cred că a fost cea mai urâtă fotografie de citit pe care am făcut-o împreună. Și asta pentru că nu eram cu gândul acolo.
Andreea: Da, am stat două ore în fața calculatorului, ne holbam acolo gândindu-ne ce putem să-i facem.
Andrei: Și așa a fost.
De când ați știut că sunteți unul pentru celălalt, atât din punct de vedere profesional, cât și personal?
Andreea: Încerc să-mi dau seama dacă a fost chiar prima întâlnire sau printre primele cuvinte când am început să vorbim. Pentru că de fiecare dată era așa, foarte profund, și nu mai vorbisem cu absolut nimeni astfel. Doar pentru că îmi împărtășea din arta lui, pentru mine era măreț.
Andrei: Pentru mine a fost foarte evident în momentul în care am observat că am ajuns să ne completăm propozițiile. Efectiv aveam aceleași puncte de vedere asupra multor lucruri, inclusiv asupra lucrurilor cu tentă filosofico-existențială. Aveam aceeași concepție despre viață. Am observat că principiile ei sunt asemănătoare cu ale mele. În afară de asta, a mai fost faptul că avem aceeași pasiune, respectiv partea vizuală foarte puternică, fotografia. Până atunci nu mai împărțisem cu nimeni această pasiune astfel. Adică să gândim niște lucruri din punct de vedere vizual și creativ în același fel. Am simțit că am întâlnit acea persoană pe care mi-o creasem în gând, fictiv. Acea persoană care ar fi fost pentru mine. Pe principiul: Dacă ai putea să creezi persoana perfectă pentru tine, ce componente i-ai pune? Și deși eram aproape convins că nu există acea persoană, eu am continuat să-mi fac acea listă în minte și să sper.
Cum diferă proiectul Fotografii de citit acum față de momentul în care nu vă știați? Ce s-a schimbat?
Andrei: Înainte să o cunosc pe Andreea, toate fotografiile de citit aveau o valență tristă. Dacă te uiți la ele, constați că toate sunt trase în jos de un fel de melancolie, de regret, mult regret. Aceea era starea mea generală atunci. În schimb, de când o știu pe Andreea, toate sunt numai despre lucruri pozitive. Și asta doar pentru că, din clipa în care am vorbit cu ea prima oară, eram foarte uimit că se poate, că există acea persoană. Am continuat să am o atitudine pozitivă.
Andreea: Trebuie să-i spunem că la un moment dat noi vorbeam despre momentele când poate el să scrie. Știi că de obicei momentele prielnice pentru a scrie sunt cele când ai o stare nu tocmai bună. În schimb, când ți-e bine, nu mai ai chef să scrii, vrei doar să trăiești momentul. Târziu mi-a mărturisit că a vrut să închidă pagina din cauza asta. Pentru că nu mai simțea că trebuie să scrie.
Andrei: Da, aveam atitudinea asta conform căreia numai neajunsul este creator. Mă gândeam că dacă artiștii asociază, în general, arta cu existența mizeră, plină de neajunsuri, înseamnă că la fel se întâmplă și la mine. Și, atâta timp cât am ce îmi doresc, nu pot să creez. Și, de fapt, iată că se poate. Totuși, dacă urmărești și fotografiile de acum, îți dai seama că și acestea au un neajuns, dar e un alt fel de neajuns, mai tipic, să zic așa, naturii umane. Pentru că noi niciodată nu suntem mulțumiți de tot. Pe mine, spre exemplu, mă deranjează timpul, că nu e niciodată de ajuns. Și îl atac de fiecare dată când am ocazia. De aceea avem multe fotografii de citit despre timp.
Când am fost pe la voi, am găsit o carte despre cafea. Și pentru că vă place atât de mult cafeaua, întebarea mea este: Care e gustul cafelei ideale într-o zi de toamnă?
Andrei: Ce drăguț! Eu nu i-am spus ei, dar ieri am făcut o cafea în care am pus puțin cardamom.
Andreea: Și eu fac asta. Mi se pare tipică pentru toamna perfectă, pentru că, prima oară când am băut cafea cu cardamom, mi-a făcut-o el. Mi s-a părut atât de bună cafeaua aia. Și după am început să-i fac eu lui cafelele cu cardamom.
Andrei: Și cred că da. O cafea, sincer, dacă o bei singur, nu-i bună. Cred că prima cafea de toamnă ar fi un espresso dublu fără lapte, cu cardamom, a doua e cu puțin cardamom și un pic de lapte și tot espresso dublu. La mine, cel puțin. Dar și la ea.
Cum arată pentru voi duminica perfectă?
Andreea: În primul rând, mic dejunul ăla super.
Andrei: Da, și după o plimbare cu bicicleta prin parc, cu aparatul după noi. În rest, nu știu, facem atât de multe lucruri în weekenduri.
Andreea: Cred că duminica perfectă trebuie să fie imprevizibilă. Să încerci să nu o programezi.
Andrei: Duminica perfectă e plină de activități pe care nu știi că urmează să le faci.
Care sunt cele mai mari temeri ale voastre?
Andreea: Lui Andrei îi e frică de cutremure. În primele noastre întâlniri numai despre asta vorbea. Discutam despre cafea, despre fotografii și apoi, ca într-un fel de paranteză: Și despre cutremure, hai să-ți spun eu cum stă treaba.
Andrei: Ideea cu seismele e așa: Eu vin din Oradea, unde nu există activitate seismică. Teama mea a început prin 2008, când, trecând pe lângă o clădire din sticlă de pe lângă Muzeul de Istorie, eram cu un coleg și ne gândeam cât de sec ar fi să vină un cutremur și să cadă toată sticla pe noi. Vorbeam în glumă, bineînțeles. În seara respectivă, pe la opt și jumătate, uitându-mă la televizor, am auzit un vuiet foarte înfundat și am simțit cum picioarele îmi amorțesc, fără să fi stat pe ele. După un moment, a început să vibreze totul în jurul meu. Atunci mi-am dat seama că e cutremur. Era momentul ăla de șoc când știi că ai citit despre un dezastru natural și la un moment dat îl trăiești. Era prima oară când pățeam așa ceva. Pentru mine a fost o problemă filosofică în clipa în care s-a declanșat. Bineînțeles că până m-am panicat s-a oprit. La mine atât a rămas, am făcut legătura: când eu m-am gândit că poate vine, a venit. Haide, Andreea, zi și tu.
Andreea: Măi, eu nu am o temere strictă sau paranoia, ca a lui. Mie mi-e frică de întuneric. Și îmi e frică de întuneric încă de când eram mică, din cauza unui vis care se tot repeta. Știi, nu era visul ăla tipic în care simți că pici în gol și te trezești brusc. Ci mai degrabă era un vis claustrofobic în care aveam impresia că niște obiecte se apropie de mine la nesfârșit. Și mereu când mă trezeam era întuneric și aveam impresia că visul meu se continuă și în realitate. Atunci aveam senzația că sunt oarbă. Odată chiar m-am dat jos din pat, începând să pipăi pereții pentru a găsi lumina.
În afară de cafea, fotografie și dragoste, ce vă mai caracterizează?
Andrei: Umorul negru. Acesta este și un aviz pentru cei care ne consideră prea siropoși. Ne mai caracterizează indecizia.
Andreea: Curiozitatea și literatura.
Andrei: Mic dejunurile perfecte. Sunt obsedat de mirosul micului dejun dimineața. Mănânc de două ori cât e pe tava aia. Ne mai caracterizează paranoia.
Andreea: Pe tine, poate. Și vinul.
Andrei: Da, vinul. Și muzica jazz și hip-hop. Și pianul.
Din ce știu, tu, Andrei, ai acasă un microfon de înregistrat. Povestește-ne despre muzică și despre cântat. De ce nu cânți mai des?
Andrei: Nu cânt mai des din cauza lipsei de timp. De fapt, am timp. Știi cum se spune: pentru ce-ți place, îți faci timp. Îmi place foarte mult să cânt, însă am niște complexe legate de cântat. N-am făcut niciodată un curs sau ceva în genul acesta și, cum în sinea mea sunt mai perfecționist, inclusiv când vine vorba despre fotografii sau despre orice altceva, tind să distrug tot. Dacă în momentul în care nu sună cum gândesc eu că vreau să sune sau o fotografie nu iese cum mi-o imaginez eu, inevitabil (și Andreea mi-e martoră) o rup, o șterg, o arunc, nici măcar n-o păstrez. Iar cu muzica, de multe ori, dacă vreau să cânt ceva, nestudiind sau neînvățând un instrument, fac muzică după auz. Așa că, uneori, ca să reproduc eu la orgă un instrumental, pentru mine e un tărâm neexplorat și ține foarte mult de noroc și de complexitatea cântecului respectiv. De aceea tot timpul încerc să găsesc alternative pentru a avea un fundal audio cât de cât simplu, pe care eu să cânt. Recent am făcut un cover la o piesă pe chitară și asta pentru că am un coleg, Adrian, care cântă foarte bine la chitară. El m-a acompaniat. În schimb, cu microfonul, înregistrez spoturi radio, spoturi TV sau spoturi pentru Youtube în timpul liber și câștig bani din asta.
Ce părere aveți despre artă raportată la zilele noastre și la ideea de urban? Cât din ceea ce se pretinde a fi artă este într-adevăr?
Andreea: Cred că este artă tot ce conține lucruri mărunte frumoase, care o fac să fie de fapt mare. Adică nu iei lucrurile mari și gata, astea construiesc arta, ci lucrurile mărunte, pe care nu toată lumea le observă.
Andrei: Părerea mea e că în București se dă o luptă acerbă între artist și lucrurile comerciale care constituie piedici în calea creației. Secretul e să fii cel mai deștept din luptă și să învingi cu propriile arme, adică să scoți ce e mai bun din lucrurile care te împiedică să creezi. Știi că ai învins numai atunci când te simți învingător. Pentru că eu nu cred că există arbitru în meciul acesta. Nimeni nu poate să-ți spună dacă și când ai învins. Atâta timp cât tu te simți învingător în lupta asta, atunci nu cred că a câștigat orașul. În momentul în care ai regrete, ai nemulțumiri, ai nevoia de evadare, de scăpare, nu cred că poți să te consideri neapărat un câștigător.
Puteți rezuma în 5 cuvinte fiecare tot ce ține de povestea voastră?
Andreea: Artă, speranță, viitor, nonconformism. Ah, mereu e greu când trebuie doar câteva cuvinte.
Andrei: Fericire, sinceritate, stabilitate, nebunie și mister. Aș mai pune scorțișoară și cafea.
Andreea: Da, cafea împărtășită.
Andrei: Și masaj. Gata, m-am oprit.
Și acum o propoziție definitorie.
Andrei: Chiar mă bucur că ești. E rândul tău, Andreea.
Andreea: Ce mi-ai făcut? Ai zis-o atât de frumos că nu știu ce să mai zic acum. Da, cred că asta e propoziția: Ce mi-ai făcut?
Dacă ar fi să dați un nume poveștii voastre, care ar fi acela și de ce?
Andrei: Cred, din punctul meu de vedere, că numele ar fi Va fi odată ca niciodată. Consider că ceea ce avem acum nu este ca niciodată. Pentru că de acum înainte are să se întâmple ceva așa de frumos încât, după ce o se să termine, nu va mai avea egal în trecut. Adică și acum este frumos, dar au fost mulți înaintea noastră. Mai avem nevoie de timp să îi egalăm cel puțin.
Andreea: Eu aș fi zis Este acum ca niciodată, dar după argumentul ăsta sunt de acord cu el.