Se spune că primul roman al celebrului scriitor sud-american Ernesto Sábato a fost respins, în primă fază, de toate editurile: Ce roman poate să scrie un fizician, exclamase un scriitor de renume; istoria însă a ţinut să-l contrazică. Astfel, deşi de profesie fizician, Ernesto Sábato avea să devină nu numai unul dintre cei mai străluciţi scriitori argentinieni ai secolului al XX-lea, alături de nume de referinţă precum Jorge Luis Borges ori Julio Cortázar, ci şi unul dintre cei mai controversaţi: din întreaga sa operă, nu a publicat decât trei romane, aruncând cea mai mare parte a scrierilor sale în foc.

Despre eroi şi morminte e un roman scris cu credinţa că nu se poate trăi fără eroi, sfinţi şi martiri. Apărut în 1961, el reprezintă al doilea volum al trilogiei care începe cu Tunelul (1948) şi se sfârşeşte cu Abaddon, exterminatorul (1974).

Despre eroi şi morminte e un roman tenebros şi halucinant, o carte-tunel înţesată cu nesfârşite şi angoasante obsesii, densă, întunecată şi construită pe scheletul unor contradicţii ireconciliabile. O lume presărată cu eroi, nebuni şi martiri ai propriilor destine, o lume fascinantă şi nebună regăsim, iată, în această inegalabilă scriere, studiu al unei iubiri obsesive şi tulburătoare, al răului şi al nebuniei ce se găseşte, în stadiu germinal, în fiecare dintre noi.

Iubirea, istoria şi obsedanta lume a orbilor sunt liniile ce încadrează această poveste fermecătoare şi tristă, scrisă pe meleagurile unei Argentine conturate seducător şi pe care scriitorul o iubeşte cu mâhnire şi cu patimă, ca pe o femeie frumoasă şi îndepărtată pe care o caută în permanenţă în amintirea anilor trecuţi.

Iubirea. În fapt – o îndelungă şi sfâşietoare aşteptare din partea lui Martìn, tânărul marcat de o puternică dramă individuală: până când, într-o zi, maică-sa urlă că nu-l alăptase ca să nu se deformeze, şi-i mai explicase că făcuse tot ce putea ca să avorteze, în afară de chiuretaj, pentru că ura durerea tot atât de mult pe cât îi plăcea să ronţăne bomboane. Alejandra este, la rândul ei, torturată de propriii demoni: melancolică, plină de mister şi sfâşiată în permanenţă de nesfârşite contradicţii, îşi urmează implacabil destinul, sfârşit în nebunie şi autodistrugere. Martìn o cunoaşte pe o bancă, în parc: tot acolo o va aştepta săptămâni în şir, iubind-o în absenţă şi în tăcere, dorindu-şi-o necontenit în preajmă. Poate cele mai frumoase cuvinte pe care Alejandra i le adresează tânărului sunt cele ale unui refren ascultat la radio: Vreau să mor numai cu tine/ fără împărtăşanie, fără Dumnezeu/ crucificat în tristeţea mea/ ca îmbrăţişând o remuşcare. Ea va sfârşi însă tragic, ucigându-şi mai întâi tatăl – pe Fernando –, şi dându-şi apoi foc. Iubirea dintre Martìn şi Alejandra rămâne însă una tulburătoare: marcată de dorinţe, pasiuni şi dureri permanent refulate, ea a fost sortită, încă de la începuturile ei, sfârşitului iminent.

Istoria. Un fel de poveste fără sfârşit despre o Argentină frumoasă şi melancolică, presărată cu nenumărate momente de glorie, ascunse în zidurile reci ale Miriadorului, dar şi cu poveşti de viaţă situate dincolo de graniţa realului. Sunt evocate luptele dintre federalişti şi unionişti, dar şi faptele războinice, retragerea şi moartea generalului Juan Lavalle – figură centrală a Războiului de Independenţă de la începutul secolului al XIX-lea din Argentina[1]; din celebra sa legiune au făcut parte şi membri ai familiei Olmos – Celedonio Olmos, străbunicul Alejandrei, dar şi Bonifacio Acevedo, fiul acestuia. De numele lui se leagă una dintre cele mai zguduitoare istorii din roman: plecat să lupte cu Legiunea, se va întoarce în Buenos Aires să-şi vadă fiica pentru întâia oară. Este prins de Mazorca[2], care îi retează capul, aruncându-l pe fereastră, în faţa soţiei şi a fiicei sale. Cea dintâi moare chiar atunci, din cauza şocului; fiica, Escolàstica, va lua capul tatălui şi îl va închide sus, într-un turn al Miriadorului, nedespărţindu-se de el până la moartea ei. Optezci de ani a trăit izolată, fără a ieşi din acea încăpere. Sunt ilustrate şi alte fapte situate la limita fantasticului: spre exemplu, generalul Lavalle continuă să călărească multe zile după moartea sa, ca în legenda spaniolă a Cidului[3] care îi va învinge pe mauri chiar şi după ce moare. E observabilă aici tendinţa de mitizare a istoriei naţionale, specifică, de altfel, tuturor popoarelor; istoria conturată de Sábato capătă şi o latură mai actuală, prin evocarea regimului lui Péron[4] – preşedinte al Argentinei în 1946-1955, respectiv 1973-1974.

Orbii. Uzurpatori şi şantajişti morali, astfel sunt numiţi în zguduitoarea confesiune a lui Fernando Vidal; orbirea – temă valorificată magistral de Elias Canetti ori de José Saramago, capătă şi la Sábato o semnificaţie şi o simbolistică cu totul interesante. Orbii reprezintă o lume, o lume în care Răul nu se găseşte doar în stare potenţială, ci evoluează, cuprinde întreaga suflare şi devastează totul în urma lui, asemenea unui foc care tot mai tare se înteţeşte. Raportul despre Orbi rămâne, indiscutabil, cea mai tulburătoare parte a romanului. Fernando Vidal devine obsedat de existenţa unei secte a orbilor şi începe să îi urmărească atent şi meticulos, devenind aproape paranoic. Orbii m-au obsedat din copilărie, afirmă el; acelaşi Fernando Vidal însă pare întruchipare a Răului, e lipsit cu totul de empatie şi de remuşcări şi premeditează psihologic neobişnuitul accident de laborator prin care Celestino Iglesias, un spaniol uscăţiv şi taciturn, orbeşte. Aventura lui Fernando în lumea tenebroasă a orbilor e fascinantă şi înspăimântătoare deopotrivă, marcată de întâmplări aproape absurde, desfăşurate într-o atmosferă apocaliptică. Sexualitate primitivă, zeităţi totemice – totul se reduce la simboluri în această mirifică şi captivantă poveste despre Răul care devastează, care sfâşie întreaga suflare atunci când raţiunea, simţirea şi trăirea autentică a vieţii sunt înlăturate.

Disecarea aceasta obsesiv de meticuloasă a Răului nu e întâmplătoare: la 24 de ani, ca delegat al studenţimii socialiste la Congresul internaţional antifascist de la Bruxelles, scriitorul află de îngrozitoarele procese de epurare de la Moscova şi repudiază violent totalitarismul, în toate formele lui[5]. Presiunile pe care organele staliniste le-au exercitat ulterior asupra lui i-au marcat, fără îndoială, şi scrierile. De altfel, ceea ce transpare de-a lungul întregului roman e luciditatea – atribut fundamental al omului ce conştientizează povara modernităţii: dintre personajele sale, Fernando rămâne, invariabil, un veritabil lucid. El ironizează lumea contemporană, aceea în care proprietarul unei mici prăvălii din Villa Lugano îşi ucide soţia şi copiii cu patru lovituri de topor, aceeaşi lume invadată de publicitate, de reclame superficiale şi aşezate sub semnul burlescului (precum în zilele noastre, de altfel). Combate feminismul violent şi necizelat al Normei, amintindu-i ironic că nu alfabetizarea va salva lumea, că poporul cel mai alfabetizat din lume era cel care crease lagărele de concentrare pentru arderea în crematorii a evreilor. Contestă gândirea religioasă a contemporanilor: de altfel, se întreabă, dacă binele triumfă întotdeauna, de ce mai trebuie predicat?

Splendidă, tulburătoare poveste despre iubire şi despre moarte, despre forţa de distrugere a Răului, dar şi despre puterea imensă a omului de a plăsmui, de a se salva prin creaţie, imaginând noi şi zguduitoare lumi. O poveste seducătoare despre o Argentină captivantă, ascunsă în filele galbene ale istoriei, dezgropate dintre eroi şi morminte.

Titlu: Despre eroi şi morminte
Autor: Ernesto Sábato
Editură: Humanitas
Anul apariţiei: 1961
Ediţia de faţă: 2013
Traducător: Tudora Şandru Mehediţi
Pagini: 479

[1] http://www.britannica.com/EBchecked/topic/332637/Juan-Lavalle
[2] http://www.britannica.com/EBchecked/topic/1342774/Mazorca
[3] http://www.revistamagazin.ro/content/view/5214/8/
[4] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decaderea-lui-juan-peron
[5]http://www.scritub.com/literatura-romana/carti/ERNESTO-SABATO-INTRE-SCRIS-SI-231131782.php

sursa foto