Eric-Emmanuel Schmitt la Ateneul Român: L’essentiel est invisible

Gabriela PredescuDecember 11, 2015

În cadrul Conferințelor Ateneului Român, Eric-Emmanuel Schmitt a vorbit cu Marina Constantinescu despre iubire, fericire, nefericire și Dumnezeu.

Povestea acestui eveniment ar putea începe cu formula a fost într-o zi – acea zi în care am văzut la metrou, la stația Piața Victoriei, anunțul că în cadrul conferințelor Ateneului Român, de la acest final de an, invitat avea să fie scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt. Surpriza a fost imensă, deoarece aveam să întâlnesc, în sfârșit, autorul ale cărui scrieri m-au făcut să trec printr-o paletă de stări: tristețe, melancolie, nostalgie, bucurie și sete de cunoaștere. Visul a devenit o realitate de care îmi voi aminti întotdeauna ca de un cadou sublim.

Despre Eric-Emmanuel Schmitt se pot spune multe lucruri interesante, care îl recomandă ca pe un intelectual desăvârșit, așa cum îndrăznesc să numesc scriitorul care mă face să gândesc și să simt în aceeași măsură. S-a născut la Lyon și a absolvit cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. A debutat în teatru, în anul 1991, cu piesa Noaptea la Valognes. Pentru operele literare traduse în peste patruzeci de limbi, scriitorul francez a obținut peste douăzeci de premii și distincții, printre care se numără Premiul Goncourt pentru nuvelă și titlul de Chevalier des Arts et des Lettres (2001).

Pe 9 decembrie, Ateneul Român a fost gazda dialogului dintre scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt și Marina Constantinescu, jurnalista care s-a distins întotdeauna prin rafinament intelectual și profesionalism. Discuția din cadrul Conferințelor Ateneului Român a fost posibilă datorită implicării Librăriei Humanitas și a Institutului Francez Român.

Seara a debutat prin trei momente muzicale, urmate de adevărata magie: mărturisirile și povestirile scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt pe marginea unor subiecte cum ar fi iubirea, fericirea, nefericirea și Dumnezeu.

Citindu-i cea mai mare parte din operă, am putut pătrunde tainic într-un mic unghi al universului său, însă multe aspecte mi-au fost clarificate în acea seară de cel care a dat naștere unor personaje ca Oscar, Marie Maurestier, Odette, personaje alături de care am suferit, am cunoscut metamorfoze, m-am amăgit, am pătruns mai mult în mine și am început să vreau să aflu mai mult despre celălalt eu, să mă caut.

Eric-Emmanuel Schmitt a discutat despre un subiect ce ne preocupă pe mulți dintre noi – fericirea și, în același timp, nefericirea. A susținut că un om nu poate fi fericit dacă elimină de tot tristețea. Aceasta din urmă trebuie să pătrundă în țesuturile noastre, trebuie acceptată pentru a aspira la o stare de pace interioară. Afirmația a fost nuanțată de un exemplu personal, Eric-Emmanuel Schmitt mărturisind că atunci când se simte trist ascultă o parte din creațiile lui Mozart și realizează că tristețea este o stare generală. Accentuând cele de dinainte, a conturat o altă idee care m-a impresionat: pentru a putea fi fericiți, oamenii nu trebuie să se gândească la vid, adică la ceea nu au au, ci, dimpotrivă, la plin, la ceea ce au, pentru că întotdeauna vom simți că ne lipsește ceva sau cineva dintre cei care au dispărut, iar acest lucru nu ne poate aduce aproape de fericirea la care aspirăm.

Marina Constantinescu a adus dialogul într-o zonă interesantă: cum a ajuns Eric-Emmanuel Schmitt să îl descopere pe Dumnezeu. Recunosc că, pentru mine, acesta a fost apogeul conferinței din acea seară, datorită curiozității pe care o aveam față de acest aspect, dar și pentru a înțelege mai bine părți din opera sa, precum Evanghelia după Pilat sau Oscar și Tanti Roz. Eric-Emmanuel Schmitt a povestit că ceea ce l-a adus aproape de divinitate a fost o experiență mistică: momentul când s-a rătăcit în deșertul Sahara, atât fizic, cât și psihic, timp de 30 de ore, fără apă sau mâncare; acelea au fost clipele când a putut medita, înțelege, ierta. Scriitorul a susținut că a intrat în deșert ateu și a ieșit creștin, Dumnezeu fiind cel care l-a găsit pe el. Atunci am ajuns să înțeleg de ce personajul Oscar, băiețelul bolnav de cancer, îi scrie în fiecare seară o scrisoare lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care considera că poate comunica cu el, că îl poate înțelege – o reflecție a propriei experiențe a autorului. Cugetând la cele spuse de el, am putut fi perfect de acord cu afirmația scriitorului – l’essentiel est invisible (esențialul este invizibil).

De asemenea, Eric-Emmanuel Schmitt a vorbit despre iubire – sentimentul predominant în cărțile sale, cel care are puterea de a metamorfoza o mare parte din personaje. Din perspectiva sa, iubirea adevărată este cea care poate elimina partea sexuală, carnală. E greu să iubim cu adevărat, însă dacă reușim se transformă într-o victorie spirituală. O chestiune care m-a surprins, din nou, a fost aceea legată de privire, ca punte de coeziune între doi indivizi. O parte dintre persoanjele sale stabilesc legături uitându-se unul în ochii celuilalt. Autorul a subliniat că acesta este unul dintre elementele esențiale pentru el; poate sta mult timp de vorbă cu o persoană, să se uite în ochii ei, însă, dacă după acest interval de timp va fi întrebat ce culoare au ochii persoanei respective, nu va putea răspunde, pentru că nu aspectul fizic l-a interesat, ci ce se găsește dincolo de acesta. A accentuat și celălalt tip de iubire, iubirea maternă, care este una necondiționată.

Legat într-o oarecare măsură de subiectul iubirii necondiționate, scriitorului i s-a cerut punctul de vedere asupra a ceea ce se petrece azi în lume, a sursei terorismului. Eric-Emmanuel Schmitt a țesut în jurul acestei interogații, surprinzând aspecte importante. Sursa terorismului, în opinia sa, este lipsa figurii paterne în familiile celor care ajung să se dedice unor astfel de lucruri. Iubirea mamei este necondiționată și, oricum, femeia este marginalizată, considerată inferioară în cadrul acelor societăți. Tocmai de aceea prezența tatălui ar aduce o schimbare a stării de lucruri, tatăl fiind cel care ne învață legea.

Un alt subiect despre care a vorbit Eric-Emmanuel Schmitt a fost teatrul, celălalt loc în care își desăvârșește puterea creatoare. A fost surprins, de-a lungul timpului, să observe cât de diferit au fost înțelese textele sale în diverse părți ale lumii, iar exemplul cel mai bun a fost Japonia, unde traducerea celor scrise de el a fost una mai mult decât originală. În aceeași ordine de idei, a subliniat că ar fi curios să vadă o piesă a sa jucată și pe o scenă din România.

Realizând o analiză a activității sale culturale, fie că e vorba de teatru sau carte, Eric-Emmanuel Schmitt a subliniat că pentru el e o plăcere să se adreseze unor oameni diferiți, să scrie pentru fiecare în parte, deoarece scopul unui artist este acela de a primi un mulțumesc și nu un bravo, motiv pentru care cărțile trebuie să aibă un scop, să facă viața mai bună.

La finalul conferinței, după multitudinea de subiecte abordate, Eric-Emmanuel Schmitt a fost aplaudat zgomotos de către publicul român venit să îl vadă pe scriitor sub acoperișul Ateneului care vibra de emoție. Pentru mine, acea seară a fost una de păstrat în suflet și amintiri, o întâlnire după care nu mai pot rămâne la fel.