“Cetatea este de la bun început o construcție a filosofilor”
Viorel Cernica, Cetatea sub blocada ideei
“Intenția mea fiind aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înțeleg, mi s-a părut mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor, decât simpla lor închipuire. Căci sunt mulți aceia care și-au imaginat republici și principate pe care nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate. Şi e o mare deosebire între felul în care oamenii trăiesc şi între cel în care ar trebui să trăiască, încât cel care dă la o parte ceea ce este, pentru ceea ce ar trebui să fie, mai degrabă învaţă cum ajunge la propria-i pieire decât cum poate sta deoparte de primejdie.”
Niccolo Machiavelli, Principele
Acum 544 de ani, pe 3 mai, se năștea Niccolo Machiavelli, într-o lume în care cetatea era încă o construcție a filosofilor. Realismul politic nu exista, iar cetatea „de pe hârtie” era doar un model de raportare, privită ca devenire în orizontul eticii și al moralei, ca ceea ce ar putea fi, și rareori analizată în termeni pragmatici. Dacă Aristotel prefigurează – prin ruptura față de Republica lui Platon – faptul că analiza politicului ar trebui să pornească de la realitate, Machiavelli este cel care „aruncă” cetatea în paradigma raporturilor de putere. Mai mult decât acel Machiavelli pe care îl găsim în manualele și cărțile de teorie și știință politică, avem proiecția lui în mentalul european: a fi machiavelic (care este abil și fără scrupule; perfid, viclean, din fr. machiavélique, it. machiavellico), și îi atribuim în mod eronat citatul: “Scopul scuză mijloacele”. Această imagine care transpare după secole poate fi datorată “îndrăznelii” de a fi fost primul care să considere că obținerea și conservarea puterii constituie esența acțiunii politice.
Născut la Florența într-o epocă destul de tulbure pentru spațiul italian, într-o familie de mici nobili, el va studia gramatica, retorica, istoria și dreptul. După eliminarea casei de Medici din Florența și restaurarea republicii, a activat începând cu 1499 ca diplomat în Spania, Franța, Imperiul German și la Roma (Statul Papal). Începând cu 1503, a fost responsabil pentru reorganizarea armatei și apărarea Florenței, moment în care începe să aplice principiile pe care le va teoretiza mai târziu în Principele și exclude mercenarii din armata florentină. Deși a avut succes ca diplomat, cariera lui a depins de existența republicii. Odată cu reîntoarcerea casei de Medici pe tronul Florenței în 1512, Niccolo Machiavelli este destituit din toate funcțiile publice și închis pentru o scurtă perioadă, după care se retrage la domeniul său, unde va scrie mare parte din lucrări. Dacă opera politică și istoriografică s-a bucurat de puțin success în timpul vieții (Principele a fost publicat abia la 5 ani după moartea lui), piesele de teatru, printre care La Mandragola, au avut un ecou destul de mare în epocă.
Deși importante pentru a înțelege viziunea lui asupra politicului, evenimentele cu care a fost contemporan sunt folosite doar ca exemple pentru a ilustra diversele ipostaze pe care le discută – mai degraba ca studii de caz decât ca evenimente care l-au influențat în mod definitoriu. Totuși, nemulțumit de faptul că nu se poate implica în noul aranjament politic datorită faptului că este privit cu suspiciune de către proaspătul conducător al Florenței (nemulțumire exprimată cel mai bine în celebra scrisoare către Francesco Vettori), el îi va dedica Principele lui Lorenzo de Medici Magnificul, în speranța că se va reabilita.
Pe bună dreptate, Machiavelli este considerat întemeietorul realismului politic. Politica nu mai este legată nici de natură, nici de Divinitate, pentru că „singura justificare a puterii rezidă în faptul că se menţine. Legitimitatea sa este apreciată a posteriori. Sancţionarea realităţii (prosperitatea sau decadenţa cetăţii) este singurul judecător al acţiunii politice.”[1] În această viziune se pot găsi originile asocierii citatului „scopul scuză mijloacele” cu viziunea din Principele. Totuși, pentru gânditor problema nu este una de „scuză”- în sensul că numai utilitatea ultimă a gestului în raport cu nevoia îl poate legitima – pentru că el scoate politicul de sub spectrul moralei, nefiind astfel imoral, ci amoral. Cetatea nu mai este o construcție a filosofilor, ci devine o realitate cu care trebuie să operăm ținând cont de legile acesteia și raportându-ne doar la conservarea puterii. Machiavelli intuiește conceptele de suveranitate și de raport de forțe, dar nu le dezvoltă într-o teorie politică, ci le păstrează mai degrabă în orizontul pragmatismului.
Niccolo Machiavelli moare în 1527 fără să fi cunoscut revenirea pe care și-a propus-o, dar lăsând în urmă o operă care va schimba paradigma gândirii politice și va reprezenta o influență masivă pentru știința politică modernă. Inscripția de pe monumentul funerar din Biserica Santa Croce, Florența, rămâne ca o imortalizare a vieții lui Machiavelli:
TANTO NOMINI NULLUM PAR ELOGIUM
(Atât de mare numele că nu există elogiu)