„Jurnalul” lui Arșavir Acterian rămâne o lectură importantă pentru a intra în misterele unei lumi ce ne apare uitată, sub grosul strat de praf al timpului.
Arșavir este acela din generația sa care trăiește, singurul, autentic, problemele sale interioare, pe când toți ceilalți le-au sustras livresc și și-au făcut instrumente. (Eugen Ionescu)
La începuturile secolului al XX-lea, în România, lucrurile parcă de-abia începeau să se așeze, dar nu pentru mult timp, având în vedere provocările pe care istoria începea să le ofere acestui spațiu. La conducerea statului se afla Carol de Hohenzollern Sigmaringen, în calitate de rege al unei țări independente, fapt recunoscut pe plan internațional. România începea să facă primii pași importanți în planul politicii externe, ceea ce îi putea aduce un renume. Ulterior, în prima jumătate a secolului al XX-lea, dincolo de evenimentele brute, istoria scria pagina „tinerei generații”, carea avea să prezinte, prin reprezentanții săi, o altă față a perioadei interbelice.
În acest context istoric, în anul 1907, în Constanța, s-a născut Arșavir Acterian, fiul lui Aram Acterian și al lui Haiganuș Acterian. Acesta a urmat cursurile Liceului ,,Spiru Haret” din București, pe care l-a absolvit în anul 1928, odată cu Barbu Brezianu, Constantin Noica și Alexandru Elian. Ulterior, s-a înscris la Facultatea de Drept în 1929, luându-și licența în 1933. Parcursul său din tinerețe și de la maturitate a fost unul anevoios, în primul rând din cauza simpatiilor sale politice legionare. În anii regimului comunist, acestea aveau să îi aducă detenția politică, mai întâi în intervalul cuprins între 1949 și 1953, pentru ca apoi, între anii 1959 și 1964, să fie arestat din nou în așa-numitul „lot Noica-Pillat”. În al doilea rând, incapacitatea de adaptare la lumea în care trăia îi provoca neliniști sufletești.
24 noiembrie 1929. Nu mă pot împăca de ajuns cu lumea. Nu mă pot împăca, scurt și cuprinzător. Poate neîmpăcarea aceasta își trage existența dintr-o gâlceavă a contradicțiilor, care necontenit se ivesc în cale și pe care nu le pot altfel gâtui decât prin lene și printr-o amânare a unui efort limpezitor […] Ce trebuie să fac, ce anume să statornicesc și să-mi impun ca să mă împac cu mine, cu lumea? Sau, mai bine zis, ce trebuie să dreg în mine ca să pot viețui liniștit și creator? Ce-ar fi? Aș putea oare pune ordine – ca să zic așa – în sufletul meu, în mintea mea? Poate că da. Mă întreb dacă absolutul după care tânjesc uneori e și altceva decât un simplu cuvânt.
Structurat în două părți, Jurnalul unui leneș 1929-1945 și Jurnalul lui Nastratin 1958-1990, Jurnalul lui Arșavir Acterian debutează cu așa-numitele „Cuvinte de întâmpinare” ale doi dintre prietenii lui Arșavir Acterian, Bedros Horasangian și Florin Faifer, care introduc cititorul în atmosfera anilor descriși în cuprinsul cărții, adresând și cuvinte frumoase la adresa scrierii lui Arșavir. De pildă, Bedros Horasangian afirmă:
Jurnalul lui Arșavir recuperează viața unui om: cu simplitate, cumva de la sine. Așa cum a și fost trăită de Arșavir. Fără crispări, cu un Dumnezeu lăuntric care l-a ajutat mereu să nu cedeze contingentului. O viață de om răsfirată, risipită-adunată pe hârtie. Un destin care se recompune din aceste fragmente de jurnal combinate cu impresiile-amintirile-imaginile adunate de mine, prietenul lui.
Scris pe parcursul mai multor ani, implicit a mai multor perioade istorice diferite (perioada interbelică, regimului lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, regimul lui Nicolae Ceaușescu), Jurnalul lui Arșavir Acterian surprinde, în primul rând, prin intensitatea gândurilor și stărilor conturate în scris. Acesta recunoaște că, din primii ani ai tinereții a fost cuprins de apăsări sufletești, neliniști metafizice, în încercarea de a găsi un sens al existenței:
9 septembrie 1931. Cuvintele viață, moarte sunt tot atât de vii, de adevărate, de reale ca și viața însăși, ca și moartea însăși. Astăzi sunt, mâine nu voi fi, și nimic nu se va schimba în acest formidabil cosmos din realitatea unui miracol care este și va rămâne pretutindeni. Miracolul este, fie că rămânem încremeniți într-o stare de mirare și de firească nedumerire, fie că trăim în deplină ignoranță – firească și asta – a minunii permanente din noi, dimprejur.
26 iulie 1932. Lumea nu se sinchisește de moartea mea, de moartea ta, de moartea unui vagabond anonim care n-a făcut nimic în viața lui, deși a epuizat toate experiențele ce le-ar fi putut încerca un om pe pământ.
Pe de altă parte, Jurnalul lui Arșavir Acterian reprezintă, în aceeași măsură, și o sursă pentru cunoașterea unor alte personalități ale culturii române, contemporane cu acesta, prieteni sau cunoștințe ale sale. Astfel, gândurile de tinerețe ale lui Acterian ilustrează imagini ale altor intelectuali ai vremii:
19 august 1932. Mircea Eliade. Gânditor șubred, fără stabilitate și consistență, contaminat într-un fel de panteismul indian, pe care încearcă să-l încetățenească pe la noi, ortodox pentru că e născut aci, dar care zboară ca un fluture printre dogme și esențe, fără să le adâncească semnificația, superficial, iritant de inconstant în trăire, cu pretenții științifice, dovedind însă incapacitate de sistematizare, cu porniri anticatolice, dar catolicizant în fond, în căutare de discipoli, voind să facă școală.
21 noiembrie 1932. Cioran: violență, frenezie. Nihilism filozofic. Neagă cu entuziasm febril orice. Parcă ceva rusesc și românesc se aliază în sufletul lui. Nu gustă viața. A îndurat prea multe. A fost prea îndelung nenorocit. Râvnește după plăceri mărunte. Este pentru trăirea superficială. Nu vede că-i o egală profunzime pretutindeni, în cel mai superficial gest, ca și în cel mai amețitor sondaj. Misterul e subiacent pretutindeni, e același.
Jurnalul ilustrează povestea unor timpuri ce azi ni se par străine, problemele metafizice ale unei generații pusă la colț de, așa cum afirma Mircea Eliade, „teroarea istoriei”, fapt pentru care, dincolo de o simplă lectură, cartea aduce cu sine o mărturisire și o mărturie a unui om frământat de neliniștile sale și ale altora.
În loc de concluzie, merită reținută afirmația lui Florin Faifer:
Nimic mai la locul lui, în monoloagele filozofice din filele de jurnal ale lui Arșavir Acterian, decât semnul mirării. Pescuind esențe care se dovedesc a nu fi decât înșelătoare părelnicii și sondând, cu încăpățânare, insondabilul, neliniștitul tânăr constată că nu se poate apropia nici cu o iotă de misterul a toate câte sunt. Într-o lume ale cărei temeiuri sunt pentru vecie zăvorâte, inconcludența oricărei explorări mărește, din eșec în eșec, impasul rațiunii. Întrebările, una după alta, rămân fără răspuns.