de Andreea-Valentina Moraru
Prima oară când am fost cu părinții la cinematograf aveam 5 ani. Era 2002 și, sincer, la vârsta aceea, tot ce am înțeles din Harry Potter and the Sorcerer’s Stone a fost ce îmi traducea mama și tot ce am reținut au fost niște imagini cu copii care zburau pe mături și cărora le ieșeau scântei din bețe în timp ce strigau cuvinte care aveau o fonetică aparte. Dar mi-a plăcut ce urmăream. Am fost fascinată de toate lucrurile pe care le vedeam și care mi-au hrănit imaginația.
La școală, toată lumea vorbea despre asta: creioanele erau baghete, Griffindor era casa favorită a tuturor și toți voiau să joace Quiddich. Era o lume magnifică. Ne-a dat tuturor ceva în care să credem și modele pe care să le urmăm. Și asta este esențial pentru un copil.
Freud spune că primii ani din viață sunt definitorii în construirea personalității unui om. Cu fiecare vârstă, copilul depășește anumite obstacole și trece, practic, la un alt nivel. Un nou nivel rezultă astfel într-un nou obstacol. Copilul trebuie așadar să se descurce cu aceste bariere folosindu-se de ceea ce asimilează din jurul lui: comportamente, idei, gesturi.
Or nouă, generației anilor ‘90, J. K. Rowling ne-a dat o paletă întreagă de asimilat. Ne-a făcut să vedem după un voal de realitate unde ți se spune că dacă arunci un măr în sus o să cadă iar în jos – sau că o pisică va mieuna, dar nu va putea vorbi niciodată. Ne-a făcut să credem în ceea ce este corect, ne-a educat să credem în bine. Dar cel mai important, pentru mine cel puțin, a fost faptul că Harry mi-a dat încredere. Mi-a dat încrederea că nu contează prin câte am trecut în viață sau prin câte voi trece, că nu contează de unde vin și din cine mă trag, nu contează dacă sunt fată sau băiat – pot face orice. Nimeni nu-mi poate spune că lumea e mică atâta timp cât eu cred cu tărie că ea este mare. Și am crezut – oh – am crezut că este mare.
Generația mea a avut norocul de a crește cu filmele și cărțile Harry Potter. Eu am avut norocul să cresc cu ele și să cred în măreția și posibilitățile acestei lumi. Mi s-au ridicat bariere pe care nu aș fi putut să le ridic singură, bazându-mă doar pe ceea ce văd în familie sau la școală. Și îmi doresc asta și pentru copii mei. Vreau să le spun tot ce trebuie spus prin seria asta minunată, să îi expun acestor tipologii care m-au ajutat să descopăr atâtea lucruri. Să le zic să nu se ascundă de lume, să fie cine sunt ei, chiar dacă asta înseamnă să poarte ridichi în loc de cercei, ca Luna. Să îi iubească pe toți cei ca Dobby, indiferent de unde se trag, să nu se rușineze să știe răspunsul, să fie mici Hermione. Să aibă curajul lui Harry, tăria lui Neville. Să fie curioși ca Seamus, chiar dacă asta înseamnă să o mai dea în bară din când în când – poate chiar în public. Să știe că iubirea poate salva vieți și că o persoană care nu poate vedea decât răutatea și negrul din oameni, care nu vrea decât putere, nu poate supraviețui în această lume. Să fie ca Molly, să aibă grijă de întreaga planetă dacă li s-ar da șansa, cu compasiune și cu dăruire.
Dar cel mai important este să învețe că merită să lupți pentru o idee, pentru tine, pentru ceea ce este bun. Să lupți pentru credința ta că lumea asta este un loc mai mare, mai bun. Să creadă și ei, cum am crezut și eu, că lumea este plină de posibilități. Să știe că orice Dementor este gonit de un Patronus alimentat de amintiri fericite. Că există lucruri bune și lucruri rele, dar poate-poate lucrurile bune triumfă peste cele mai puțin bune. Și să își păstreze aceea credința – exact cum am făcut și eu.
Articolele din seria Harry Potter pot fi găsite aici.