Faptul că vocabularul nostru de zi cu zi include deja o multitudine de cuvinte, din domenii diverse, care au pătruns în limba română în urma contactelor nemijlocite cu turcii (mai ales în cadrul celei de-a doua etape a influenţei turceşti[1]), este o realitate lingvistică pe care numeroşi istorici şi lingvişti au adus-o adesea în prim-plan şi pentru a susţine inclusiv ideea că româna este o limbă romanică aparte, unică, o altfel de latinitate, aşa cum a numit-o marele lingvist Alexandru Niculescu[2]. În repetate rânduri, acesta a vorbit, sugestiv, despre o „Romanica Turcica” – acea română supusă unei puternice, dar superficiale (în plan lingvistic principal) influenţe turceşti[3].
Într-adevăr, de la turci ne-a rămas o serie variată şi numeroasă de cuvinte din sfera materialului (neatingând-o decât prea puţin pe cea spirituală). Cu toate acestea, deşi vocabularul românesc de origine turcească (osmanlie) a fost deosebit de consistent, acest tip de influenţă nu s-a dovedit foarte viabilă asupra limbii române. În plus, multe arhaisme, multe împrumuturi de această origine au suferit schimbări, modificări de formă sau sens.
În jur de cinci secole la rând, relaţiile strânse şi pe mai multe planuri dintre români şi otomani nu puteau să nu marcheze puternic evoluţia societăţii româneşti. De aceea, este firesc ca limba română să reflecte astfel de realităţi şi de modificări radicale impuse de puternica influenţă turcească. Cu toate acestea, modificările lingvistice de sorginte turcă s-au limitat doar la nivelul lexical; acestea nu au putut afecta fonetica, morfologia şi sintaxa limbii române. Mai mult chiar, multe împrumuturi turceşti au avut o viaţă scurtă, ieșind din limba română actuală. Întrucât au dispărut realităţile extralingvistice pe care le desemnau, au încetat să mai existe şi cuvintele[4] – este cazul arhaismelor (istorismelor chiar)[5] de tipul haraci, paşă, paşalâc, raia/raiale, caid, firman, divictar, muzecherea, agă, bei, iatagan, ienicer, spahiu, caftan, sultan, bogasiu, temenea/temenele. Celelalte, care s-au menţinut în limba română, au supravieţuit până astăzi fie numai în derivate, compuse sau locuţiuni formate la noi, fie sub forma iniţială, dar primind sensuri noi.
Majoritatea termenilor turceşti, indiferent că s-au menţinut sau nu în limba română, dacă s-au păstrat sau nu cu sensul originar, sunt din sfera materială, a concretului, semn că această influenţă nu s-a putut manifesta în viaţa spirituală şi culturală a poporului român. Era şi normal, date fiind condiţiile istorice. Otomanii au fost interesaţi de partea materială a ţărilor române, mai puţin sau chiar deloc de cea religioasă, cultă. Acesta e şi motivul pentru care influenţa turcească s-a produs mai mult la nivel lexical – multe cuvinte desemnau noi noţiuni şi concepte, noi obiecte, mai ales că relaţiile comerciale se desfăşurau doar cu Poarta, iar afacerile interne erau supravegheate de turci:
Cauzele acestei relative superficialităţi a influenţei turce osmanlii trebuie căutate în deosebirile de mentalitate şi de religie dintre cele două popoare (reflectate în faptul că terminologia domeniilor intelectuale superioare – ştiinţifice şi religioase, a rămas aproape neatinsă de înrâurirea turcească), în faptul că românii şi turcii nu au convieţuit, la nivel comunitar, decât în zonele periferice sau izolate […] şi nu s-au amestecat în familii mixte decât extrem de rar, aşa încât nu au existat fenomene de asimilare etnică masivă […][6].
Totodată, trebuie precizat faptul că limba română nu a preluat termeni şi elemente lexicale din etapa modernă de formare a limbii turce, ci din etape vechi şi medii ale evoluţiei acestei limbi. Turca a intrat în etapa modernă de formare abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când influenţa sa asupra limbii române ajunsese spre final.
Ceea ce constituie cu adevărat un subiect interesant este numărul impresionant de cuvinte turceşti care şi-au modificat complet sensul originar pe terenul limbii române, fie în momentul preluării lor, fie ulterior, după ce au fost adoptate de vocabularul românesc cu sensurile lor etimologice[7]. Ba mai mult chiar, majoritatea lingviştilor şi istoricilor români vorbesc despre o tendinţă de depreciere a sensului de bază al unor numeroase cuvinte de origine turcă[8], pătrunse mai ales în etapa fanariotă, astfel încât ele au ajuns să aibă un înţeles peiorativ în vocabularul românesc, total diferit de cel primar, multe dintre ele menţinându-se până astăzi în limbajul colocvial sau trecând în cel familiar (aş, bre, a se cărăbăni, chiolhan, codoş, coşcogea, ioc, matrapazlâc, palavră, papară, zevzec ş.a.) ori în cel argotic (giugiuc, renghi etc.), vulgar chiar (rahat, târfă, sictir etc.)[9]. Puţini vorbitori ştiu că, de fapt, în momentul apariţiei lor în română, aceşti termeni aveau poate o conotaţie neutră, chiar pozitivă. Multe dintre aceste cuvinte au fost preluate din mediul boieresc (unde s-au impus cu precădere limba turcă, dar şi moda şi cultura), de unde au trecut apoi în limbajul curent, urban, şi, în final, în cel rural, „popular”. Au ajuns, aşadar, să denumească realităţi care s-au răspândit, cu timpul, şi în rândul maselor, în cadrul cărora li s-au modificat, treptat, şi sensurile.
De altfel, numeroşi vorbitori de limba română, non-lingvişti, încearcă să identifice cuvintele de origine turcească fie în funcţie de sonoritatea specifică – mai ales în cazul cuvintelor în care accentul cade pe vocala de la finalul cuvântului, fie după apartenenţa lor la anumite clase semantice (de regulă, cu tentă depreciativă) şi, implicit, la anumite registre stilistice ale limbii.
Modificări de sens, în planul degradării semantice, au suferit toate cuvintele de mai jos:
Una dintre cele mai cunoscute deprecieri semantice aparţine cuvântului babalâc, care astăzi actualizează sensul de „hodorog, om bătrân, neputincios şi ramolit” (probabil, şi prin etimologie populară după babă), la origine, în turcă, însemnând „om în vârstă, bătrân (venerabil)”.
Substantivul bacşiş a suferit şi el o oarecare depreciere a sensului; în fapt, nu este „decât marginal legat de corupţie”[10]; în limba veche, acesta reprezenta exclusiv „darul (în bani) oferit inferiorilor, în special la ocazii festive; obiceiul, lipsit de conotaţii negative, e consemnat de Neculce, în caracterizarea lui Ilieş-Vodă, care «era şi darnic, bacşişuri da mari, că era om bun»”[11].
Din „căpitan de beşlii («veche cavalerie de elită»)”, beşleagă, odinioară onorific, a degenerat în sens, astăzi însemnând „bătrân ramolit, nevoiaş” (identic cu babalâc)[12]. „Acelaşi lucru s-a întâmplat cu bulubaşa [subl. n. R.P.], mai nainte, apelativul onorific al colonelului [„căpitan de companie”[13] – n.n. R. P.], azi «mai marele unei şetre de ţigani».”[14]
Iniţial nume propriu, al arlechinului dintr-o farsă turcească, substantivul, la origine, caraghioz a devenit adjectiv în limba română (caraghios), cu sensul de „bufon; burlesc, ridicol”[15].
Ciubuc are astăzi, în limba română, înţelesul de „bacşiş” şi, uneori, de „mită, şperţ”, deşi, la origine, însemna „pipă (orientală) cu ţeava lungă”. Sensul metaforic şi peiorativ i-a fost atribuit, mai mult ca sigur, prin izolarea din locuţiunea a(-i) da (cuiva) cafea şi ciubuc, la început utilizată cu semnificaţia proprie, „în contexte în care boierii îşi serveau musafirii cu cafea şi cu tutunul fumat cu ajutorul pipei respective”[16]. De la acest gest, ciubuc desemnează în prezent intenţia oferirii unei mite, mai ales că, în trecut, acest obicei ospitalier era însoţit, de obicei, de solicitarea unei slujbe în administraţie sau a altor privilegii.
Prin extindere de sens, dar şi depreciere semantică, ciufut a ajuns să însemne „(om) îndărătnic, posac, rău, afurisit”, la început desemnând „un om zgârcit”.
Astfel de fapte de limbă demonstrează că româna nu a preluat pasiv materialul etimologic, ci l-a remodelat adesea după tipicul propriu[17]. Unele modificări semantice s-au produs în momentul pătrunderii elementelor turceşti în vocabularul românesc, altele ulterior, după ce au fost adoptate cu înţelesul etimologic.
[1] Adică perioada istorică în care ţările române se aflau în relaţie de vasalitate faţă de Imperiul Otoman. [2] Bineînţeles, mai sunt şi numeroase alte motive pentru care limba română să fie considerată, pe bună dreptate, cea mai diferită şi aparte limbă dintre cele romanice. [3] Vezi Emil Suciu, 101 cuvinte de origine turcă, Bucureşti, Humanitas, [2011], p. 57: „În ciuda rezistenţei structurale pe care a opus-o, ca limbă neînrudită genealogic sau tipologic cu limba turcă, româna poartă urmele influenţei turceşti în toate compartimentele sale. Efecte directe, categorice şi durabile nu au existat decât în domeniul lexicului [subl. aut.], prin intermediul căruia au fost însă transmise şi alte elemente ale sistemului lingvistic donator”. [4] Id., ibid., p. 39: „Calea pe care au urmat-o cuvintele turceşti preluate în română a depins de conţinutul lor semantic, deci de utilitatea pe care şi-au găsit-o în economia limbii române, ca semne ale unor obiecte, concepte sau altor realităţi, de care vorbitorii români aveau nevoie ori şi-au creat impresia că au nevoie în viaţa lor cotidiană, îndeobşte pentru exprimarea orală sau în scris a mesajelor pe care doreau să le transmită.” [5] Id., ibid., p. 23: „Împrumutul din turcă a avut în bună măsură caracter oficial; textele cronicarilor români, bunăoară, sunt pline de astfel de cuvinte, care nu au devenit niciodată uzuale. Elementele populare ale vocabularului de origine turcă au fost preluate cel mai adesea odată cu înseşi obiectele sau cu alte realităţi purtătoare ale denumirilor respective, pe care românii le-au cunoscut prin intermediul vorbitorilor limbii turce, nu printr-o influenţă cultural-literară considerabilă”. [6] Id., ibid., p. 22-23. [7] Id., ibid., p. 90. Vezi şi id., Influenţa turcă asupra limbii române. Studiu monografic, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 472: „Numărul cazurilor de evoluţie semantică a împrumuturilor – ca să nu mai vorbim de evoluţiile de sens ale derivatelor […] – este extrem de mare, dovedind capacitatea productivă infinită a limbii române”. [8] Vezi Fr. Király, Istoria limbii române. Sinteze, Tipografia Universităţii din Timişoara, 1984, p. 213; Nicolae Felecan, Vocabularul limbii române, Cluj-Napoca, Editura Mega, Presa Universitară Clujeană, 2004, p. 102.; Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare (Secolele al XVI-lea – al XVIII-lea), Tipografia Universităţii din Timişoara, 1971, p. 131; Al. Rosetti, Boris Cazacu, Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 340 şi p. 345; Sextil Puşcariu, op. cit., p. 317; Marius Sala, Cuvintele – mesageri ai istoriei, Bucureşti, Editura Meronia, [2009], p. 165; Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei si culturei române, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu, 1900, p. LXXII-LXXIII etc. [9] Cf. Emil Suciu, 101 cuvinte de origine turcă, p. 54: „O bună parte a lexicului împrumutat din turcă, îndeosebi a celui popular, s-a integrat de la început în limbajul colocvial [subl. aut.], neutru stilistic dacă îl comparăm cu limbajele îngrijite, de cultură, respectiv cu cele neliterare. Astfel de termeni denumesc cu precădere obiecte de vestimentaţie, de uz casnic sau profesional, mobilier, alimente, însuşiri ale omului sau ale realităţii înconjurătoare, plante, animale, acţiuni ale omului etc. […] Unii termeni colocviali au dobândit conotaţii care i-au plasat în limbajul familiar (aferim, babalâc, bocciu, bostan, ciubuc, peltea, pişicher, tinichea), în cel vulgar (mangealâc, rahat) sau în cel argotic (chihlimbar „ţigară”, ciorap „mănuşă”, saca „birjă”).” [10] Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, Bucureşti, Humanitas, [2010], p. 310. [11] Id., ibid., p. 310. [12] Vezi Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, Timişoara, Editura de Vest, 1999, p. 426. [13] Vezi Al. Rosetti, Boris Cazacu, op. cit., p. 340. [14] Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranziţiunea sensurilor, p. 426. [15] Vezi Al. Rosetti, Boris Cazacu, op. cit., p. 340. [16] Emil Suciu, 101 cuvinte de origine turcă, p. 105. [17] Id., ibid., p. 82.