Dacă asta-i cafea, vă rog să-mi aduceți un ceai;
dar dacă este ceai, vă rog să-mi aduceți o cafea.
(Abraham Lincoln)
Cronicile de film prezintă adesea o perspectivă liniară asupra unei pelicule cinematografice, perspectivă singulară a cronicarului. Însă această percepție cinematografică este inevitabil supusă filtrului conștiintei, rezultând, așadar, o viziune monoclu, puternic subiectivizată de către gestaltul intern al cronicarului. De ce ar trebui să fiu de acord cu el? Acesta este o persoană la fel ca mine, înțepenită în păreri, pe care le aruncă în jurul ei, sperând că undeva ele vor încolți. Și poate că așa va fi. În consecință (nefastă), cititorul cronicii va privi filmul, de cele mai multe ori, prin ocheanul construit de cronicar, ceea ce neutralizează liberul arbitru și bunul simț.
His rebus dictis, vă propun o cronică bilingvă, o cronică binoclu, încercând să descifrăm cu fiecare ochi, alternativ, mesajul filmului Starbuck. Vom încheia într-o notă ușor suprarealistă și, ca un corolar al înțelesurilor deslușite de cei doi ochi, vom recurge la un al treilea ochi. Un ochi esoteric. Psihedelic.
Varianta A (varianta cea bună). O cafea lungă, cu lapte și trei pliculețe de zahăr! Și cu motivaționale, vă rog!
Ce înseamnă responsabilitatea? Ce înseamnă responsabilitatea de a fi tată? Dar ce înseamnă responsabilitatea de a fi tatăl a 533 de copii? Acestui interogatoriu climactic încearcă să-i răspundă filmul Starbuck (2011, r. Ken Scott), o comedie dramatică, menită să arunce sufletul privitorului pe cele mai contradictorii insule de senzații: structura interioară a cinefilului devine un Robinson Crusoe multiplicat, care trebuie să se adapteze permanent la noi stări de fapt.
David Wozniak (Patrick Huard), la 42 de ani, este un caz atipic de adolescent întârziat: lucrează ca șofer pentru carmangeria familiei sale, are o datorie 80.000 de dolari față de o puternică organizație criminală pe care încearcă să o plătească cultivând marijuana, iar Valerie, iubita sa care îi poartă în pântece copilul, dorește să se despartă de el. Situația se complică și mai mult atunci când trecutul său începe să-și producă efectele pentru prezent, ceea ce îi amenință viitorul relației aflate deja în cădere liberă. David este informat de către avocatul unei clinici de fertilizare că sperma pe care o donase între anii 1990 și 1992 sub pseudonimul Starbuck a fost folosită de către clinică în mod neglijent, rezultând astfel 533 de nou-născuți pentru care era tată biologic. Ba chiar mai mult decât atât, 142 dintre ei făcuseră cerere pentru ca numele real al tatălui lor să fie dezvăluit. După ce, în primă instanță, David nici măcar nu dorește să se gândească la asta, curiozitatea îl face să inverseze rolurile: el va deveni cel care va încerca să își găsească copiii și să le fie un înger păzitor (a guardian angel), un supererou care să-i salveze în cazul în care Răul (sub toate formele sale mundane) pune stăpânire asupra mediului lor (de altfel, tricourile pe care le poartă înfățișează eroi din The Avengers). Între ei: un fotbalist, o dependentă de droguri, un emo, un cântăreț la chitară care își câștiga pâinea prin labirinturile metroului, un homosexual și un copil cu deficiențe mentale.
David, în ciuda așteptărilor pe care le-am fi putut avea de la el, reușește să se adapteze cameleonic structurii interne a fiecăruia dintre copiii săi, dovedindu-se un adevărat tată pentru aceștia. Ceea ce până la urmă era. Starbuck devine astfel un film despre acceptarea responsabilității, responsabilitatea care înseamnă compostarea biletului către maturizare și evitarea situației în care și cel mai mic obstacol (în calitatea lui de controlor) ne deturnează de la scopurile propuse. De la destinație.
Varianta B (varianta cea rea). El ángel masturbator[1]
Cinematografia a fost denumită de către ilustrul teoretician al filmului, Riciotto Canudo, cea de-a șaptea artă. Numai că asta se întâmpla în anul 1912, când lumea era pur și simplu fascinată că fotografiile pot prinde viață, iar filmele în sine – destul de puține, pentru că posibilitățile realizării unuia erau foarte mici. De aceea se puneau în fața camerelor doar idei care să facă pelicula să dureze în contra trecerii vremii. Astăzi însă celeritatea cu care se fac acestea a devenit sufocantă, iar calitatea lor a scăzut direct proporțional cu acest trend. Așa că aș încadra acest tip de cinematografie într-o altă artă, cea de-a 7½ artă, pentru că au tot ce le trebuie pentru a intra în categoria filme, dar nu și în cea de artă.
Un caz tipic este filmul Starbuck, pe care l-am văzut în cadrul festivalului cinema-edu. Un film care are atâta inconsistență (plotholes) în acțiunea pe care ne-o propune încât seamănă mai degrabă cu un șvaițer cinematografic. Situația pe care ne-o prezintă filmul este una excepțională, menită să se joace cu senzațiile noastre precum un veritabil păpușar, să provoace entertainment la cote fulminante.
David Wozniak, care pare a fi o clonă a lui Gérard Depardieu (semn că francofonii vor să meargă mereu la sigur), este prins într-o situație cel puțin bizară: lipsit de orice resposabilitate până la vârstă de 42 de ani, acesta se vede copleșit deodată de 533 de responsabilități: 533 de copii biologici. 142 dintre aceștia vor chiar să cunoască adevărată identitate a tatălui lor, cunoscut doar sub pseudonimul de Starbuck. Asta oferă filmului pretextul de a prezenta o grădină antropologică de clișee filmice: un fotbalist, o dependentă de droguri, un emo, un cântăreț la chitară care își câștiga pâinea (și banii pentru eventualele corzi rupte) prin labirinturile metroului, un homosexual și un copil cu deficiențe mentale. Pentru toți acești copii, într-o răsturnare de 180 de grade a filosofiei buddhiste pe care o adoptase anterior, de detașare isihastă de toate cele lumești (inclusiv de responsabilități), Wozniak trasează cercul în care își va așeza marea sa familie, deasupra căruia va plana că un înger păzitor. Un înger care însă, oricât de bizar ar suna, suferă de donosexualism.
David Wozniak: But I can be their guardian angel. Avocat: Their guardian angel? David Wozniak: Yeah. I realized these kids need someone in their lives… someone to watch over them. I’m the donor. They’re my responsibility. And I accept that responsibility. Avocat: So, you’re telling me, your mission here on Earth is to watch over 533 children like some sort of superhero. David Wozniak: I didn’t say superhero. Avocat: When you’re watching over them, are you wearing Lycra? David Wozniak: I didn’t say superhero. I said guardian angel. Avocat: So, no Lycra, but you have wings and you play the harp.
Cu astfel de glume a încercat să jongleze filmul lui Ken Scott. De aceea, personal, cea mai bună glumă mi s-a părut standul cu prezervative din fața intrării în cinematograf. Despre dramă nu se pune problema: aceasta e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire[2]. Dar despre melodrama acestui film putem discuta pagini întregi.
Varianta C (varianta indirectă a naratorului)
Avem așadar două păreri contradictorii. După cum tertium non datur, iar în cadrul acestei antinomii nu mai putem săpa, nu ne rămâne decât să alegem una dintre cele două. Eu, după cum am promis, nu voi alege în mod direct, ci voi spune doar că întotdeauna mi-a plăcut Buna variantă rea a lui Adrian Păunescu, via Emeric Imre.
P.S.: Mișcarea astrelor m-a pus de curând în fața unui film complementar acestuia. Este vorba despre Otesanek (2000, r. Jan Svankmajer), o comedie neagră suprarealistă, vandalizată de banalitatea subiectului abordat (reeditarea poveștii unui Pinocchio ceh: doi părinți infertili își construiesc o păpușă de lemn, care, ulterior, prinde viață), dar pe care tot regizorul o salvează prin plasarea unor insule de psihologie și metafizic de-a lungul acesteia. Dacă aș fi în poziția de a revedea unul dintre ele, m-aș uita la Pinocchio. Și nu o spun nazal. Ci răspicat. Despicat. Ca un trunchi de copac.
[1] Nimic blasfemator, doar un joc de cuvinte pornit de la capodopera buñueliană, El Angel Exterminador.
[2] I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută
