My blueberry nights e un deliciu nu numai prin prezenţa lui Jude Law, Norah Jones, Natalie Portman, Rachel Weisz sau datorită imaginilor aromate ale deserturilor, nici chiar graţie coloratului New York. Ce poate fi mai delicios decât romantismul à la Wong Kar Wai?
My blueberry nights, primul film în limba engleză al lui Kar Wai, transformă elementul culinar într-un simbol romantic, iar noi ne putemînfructa vizual cadru cu cadru. Într-un albastru si melancolic New York, Elizabeth (Jones) nu reuşeşte să se detaşeze de ultima sa relaţie, deşi fosta sa jumătate o făcuse demult. Intră în barul lui Jeremy (Law), un alt dezamăgit în iubire. Jeremy colecţionează cheile clienţilor, simboluri ale iubirilor încheiate, fiind păzitorul lor în cazul în care propietarii se răzgîndesc şi le doresc înapoi. Se agaţă de amintirile lor ca şi cum ar fi ale lui, încercând mai degrabă să caute o uşă pentru el decât să o lase deschisă pentru ceilalţi. Lizzie face cunoştinţă în templul lui Jeremy cu plăcinta de afine, cea abandonată, care la sfârşitul fiecărei zilei rămânea neatinsă. Lizzie se hotărăşte să fie cea care acceptă plăcinta de afine, în încercarea de a-şi accepta noua situaţie, şi în ciuda multelor calorii, vine în fiecare seara în barul lui Jeremy şi comandă o porţie de plăcintă însoţită de îngheţată de vanilie. Până într-o seară, când lasă pe tejgheaua barului o pereche de chei şi părăseşte New York-ul.
Porneşte într-o călătorie în căutarea unui nou rost al lucrurilor şi ajunge să se cunoască prin intermediul oamenilor întâlniţi de-a lungul drumului. Un soţ înşelat, o femeie parior cu probleme de ataşament faţă de tatăl ei (Portman), alta încă îndrăgostită de fostul soţ (Weisz). Trece prin orăşele mici ale Americii, ce prind culoare prin poveştile de dragoste obscure. Printre lucrurile cu adevărat fermecătoare în opera lui Wong Kar Wai se numără sentimentul de intimitate pe care îl lasă publicului privilegiat, aflat în sala de cinema într-un moment special ales, pentru a asculta poveşti care nu sunt împărtăşite oricui. Acest lucru, alături de atmosfera intoxicantă a filmului, muzica jazz şi blues servită raw din partea lui Jones, Cat Power şi Otis Redding, i-a adus filmului o bine meritată nominalizare la Palme d’Or. Rămâne un film mai light şi totuşi inferior altor opere ale regizorului, precum Chungking Express sau In the mood for love, caracterizate de mult mai multă profunzime şi sinceritate.
Poveştile lui Wong Kar Wai despre iubire rămân fără o etichetă binedefinită. Superficiale, profunde, amărui, cu happy-end, complicate, nesfârşite. Aşa cum sunt cele mai bune lucruri în viaţă.