Copil fiind, îl vedeam în fiecare seară la televizor. Dar nu aveam nici răbdarea, nici curiozitatea să-l ascult sau dorința de a afla cine e. Nu din ignoranță, nu din nepăsare, ci pur și simplu dintr-o naivitate oarecum firească și dintr-o minte încă aparținând poveștilor. Știam despre el doar că era omul pe care mama îl admira, pe care-l asculta emoționată și cu ale cărui opinii rezona. Tocmai de-aceea, azi mă acuz într-un fel că l-am descoperit pe Octavian Paler târziu, când el plecase deja și de la televizor, și din prezentul meu.
Nu măsura este cea care dă sens vieții, ci lipsa de măsură. Să iubești fără măsură, să îndrăznești fără măsură, să crezi fără măsură, să visezi fără măsură.
L-am descoperit ca scriitor, în . Atunci mi-am dat seama că generația mea are totul, dar mai ales, că generația mea, tocmai pentru că are totul, nu știe că adevăratele greutăți sunt înfruntate cu efort și sacrificiu. Sărac, plecat din Lisa, un sătuc din Făgăraș, tânărul Paler a venit la București să se facă mare. Citea filozofie, istorie, fizică, geografie, mitologie. Lucra noaptea, iar unica lui mare bucurie a fost descoperirea bibliotecii, a cărților care-i alungau din singurătate, și care, în fond, au fost singurii lui prieteni.
Nereușind să-și depășească imensa lui oroare de ridicol, aceeași pe care o am și eu, și care m-a adus mai aproape de el, Octavian Paler a rămas până la sfârșitul vieții un singuratic, un mizantrop. Mulți ar crede că nu am motive să mă inspire un astfel de om. Dar cred că pe toți ne inspiră oamenii în care ne regăsim, e recomfortant gândul că nu doar tu vezi lucrurile într-un mod care altora ar putea să li se pară greșit. Și, până la urmă, mizantrop sau nu, Octavian Paler a reușit să nu se piardă pe sine. A fost un patriot până în ultima clipă, un iubitor de o Românie care, deși l-a dezamăgit constant, nu a reușit să-l facă să plece spre locuri mai bune. Iar eu sunt convinsă că azi, lipsa unei doze de patriotism e una dintre principalele cauze pentru care lucrurile nu merg așa cum ne-am dori noi.
România nu e țara mea, e patria mea.
Îl admir pe Octavian Paler pentru acceptarea cu care vorbește despre vicisitudinile vieții, pentru avida lui pasiune pentru cunoaștere, dar, mai presus de toate, pentru curajul său de a-și asuma defectele, neîncercând, în niciun moment al vieții lui, să pară altfel decât e. Mai mult, pesimismul și uneori chiar cinismul lui nu mi se par respingătoare, ci îmi vorbesc despre fermitatea convingerilor unui om cu propriul său crez de viață. De-asta mă simt uneori frustrată când aud în jurul meu oameni care cred că Octavian Paler e autor de citate de pus pe Facebook. Nu pentru că l-aș cunoaște eu mai bine decât ei, ci pentru că am senzația că îmi devalorizează pe nedrept, un model.
Nu-mi pot închipui că aș fi putut avea alți părinți.
Un interviu despre cum poate bătrânețea să triumfe, despre frumusețea vieții, despre încercare și eșec, despre dragostea de familie.