Când a fost ultima oară când te-ai oprit pentru zece secunde şi ai privit franc, cu ochi de piatră, în oglindă? Și dacă ai făcut-o, ţi-a plăcut întotdeauna ce ai văzut?
Uităm de multe ori să ne mai privim şi ajungem câteodată să nu mai ştim cu adevărat cine suntem. Probabil sunt de vină clipele pe care le trăim acum, timpul prea nebun pentru vremurile acestea liniștite, oamenii prea anoşti pentru zilele agitate, căldura prea mare pentru luna iunie.
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem: Clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. […] Bem prea mult, fumăm prea mult, Cheltuim prea nesăbuit, Râdem prea puţin, Conducem prea repede, Ne enervăm prea tare, Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. [1]
Așa că hai să luăm o pauză de la #check-in, #like, #share sau #block. Viaţa se loveşte din ce în ce mai mult de deadline-uri. Clipele trec de la un termen la altul: să ne oprim şi să respirăm pentru o secundă. Să privim spre lucrurile mărunte, însă atât de încărcate de sens. Lucrurile care ne aduc de fiecare dată zâmbetul pe buze şi care ne fac să uităm de orice nelinişte. Să uităm pentru un moment de cealaltă lume, a internetului, Facebookului sau Twitter-ului.
Viaţa începe să însemne din ce în ce mai mult #selfie, #check-in şi #like. Hai să lăsăm la o parte pentru un moment lucrurile astea şi să privim cerul; şi nu prin obiectivul camerei, ci cu mâinile goale. Hai să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută fie singur, fie cu oameni dragi, însă fără telefon sau laptop lângă noi, fără să ne fugă repede privirea spre un ecran. Să atingem palma celui de lângă noi şi mai puţin mouse-ul, să rostim timid sau cu încredere acel te iubesc și să nu îl mai tastăm în grabă, gândindu-ne la ce vom mânca şi astăzi.
Viaţa începe să însemne din ce în ce mai mult #share, #tweet sau #post. Hai să nu mai facem poze, un minut în faţa camerei, o amintire toată viaţa, şi să ne pese numai de ce #effect o să-i punem înainte de a o posta pe Facebook.
Viaţa începe să însemne din ce în ce mai mult şi #block, #report sau #unfriend. Hai să încercăm să fim sinceri, în realitate, nu virtual, şi să ţinem lângă noi doar oameni pe care îi iubim cu adevărat. Să fim loiali şi să-i apreciem pe ceilalţi pentru ceea ce sunt, nu pentru câte like-uri va strânge dacă îşi posteză o poză în care sunt şi eu. Să avem în dreapta noastră oamenii pe care îi vom şti întotdeauna acolo, indiferent de clipele prin care trecem.
Hai să ne bucurăm de lucrurile mărunte; să citim cărţi, nu statusuri; să privim oamenii în ochi, nu profilurile de Facebook; să râdem, nu doar în #stări; să strângem în braţe, nu doar prin emoticoane; să iubim cu adevărat, nu doar cu <3.
Nu ştiu dacă mai putem face asta, sau dacă aceste lucruri sunt bune sau nu, cert este că wall-ul fiecăruia începe să fie din ce în ce mai plin, iar sufletul din ce în ce mai gol.
Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă, Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.
Acest articol a fost redactat în cadrul atelierului „Cum Scriem Cultura?”, susținut de Ana Mănescu.
[1] Octavian Paler – Paradoxul vremurilor noastre