Mă gândesc de mult timp să scriu despre George Enescu. Dar cum începi să scrii despre un om pe care îl admiri, altfel decât cu patos și entuziasm? Cum aș putea fi credibilă afirmând că Enescu a fost perfect?

Sunt o intrusă în lumea muzicii. Am ajuns într-un univers magic – în echipa Festivalului Internațional „George Enescu”, în 2011 –  printr-o întâmplare fericită și prin încrederea aproape oarbă a unui om. Știam despre Enescu, evident, știam Rapsodia Română, trezea în mine tresăriri și emoții, dar nu cunoșteam multe aspecte biografice. L-am întâlnit pe Enescu tangențial, în cărți despre Regina Elisabeta, Regina Maria sau Maruca Cantacuzino. În 2010, într-o după-amiază călduroasă de vară, am ajuns cu sora mea la capătul Căii Victoriei și am intrat în muzeu. Îmi amintesc și acum senzația pe care am avut-o. Aproape aceeași emoție pe care am simțit-o la 15 ani, când am văzut prima oară Castelul Peleș – un gol minunat pe care poeții l-ar numi, poate, fluturi în stomac. Pe cât este de frumoasă reședința, pe atât de surprizător e să afli că Enescu locuia, de fapt, într-o anexă din spatele casei, o cameră simplă. Am plecat cu un sentiment ciudat în suflet, un mélange între bucuria că un astfel de om a existat și îndoiala că tot ce am aflat despre el este real. Un an mai târziu aveam să fiu parte din magie. Iar unde e magie nu e loc de îndoială.

Acum câteva luni, când editam niște materiale pentru site, am descoperit povestea poetului Tudor Arghezi despre prietenia lui George Enescu cu pictorul Ștefan Luchian: în ultimele săptămâni din viață, când pictorul era la pat, paralizat, și abia mai putea să vorbească, Arghezi i-a făcut într-o dimineață o vizită lui Luchian și l-a găsit plângând. A aflat că, în noaptea precedentă, pe când pictorul zăcea în pat, Enescu venise la el în cameră, își scosese vioara și, fără să spună vreun cuvânt sau să aprindă lampa, i-a cântat prietenului său două ore fără întrerupere.[1] Sunt anumite povești care spun totul despre viața unui om. Pentru Enescu, muzica vindeca totul. Și când un om crede cu atâta putere în ceva creează în jurul lui magie.

Nu știu când a fost momentul în care mi-am acceptat admirația, ușor obsesivă și foarte subiectivă, pentru George Enescu, dar știu că atâta timp cât un om te inspiră să fii mai bun ești pe un drum sigur. Art never comes from happiness, afirma scriitorul Chuck Palahniuk, și acesta pare să fi fost și destinul creator al lui George Enescu. Nu numai că a avut o viața tristă și zbuciumată sufletește, dar a cuprins în personalitatea și creația sa artistică toate elementele unui om înclinat spre introspecție – minunea unei mame care a pierdut alți doisprezece, plecat de la șapte de ani de acasă cu bursă, în Viena, călător prin lume, depășit de propriul succes și îndrăgostit iremediabil de o femeie capricioasă, Enescu a trecut prin lume cu dor și durere. De altfel, starea lui de continuă melancolie avea rădăcini adânci în descoperirea muzicii, la numai trei ani, când a ascultat un taraf de lăutari.

Caracteristica generală care iese în evidență în muzica țării noastre este tristețea, chiar în toiul fericirii. Acest dor neclar, profund impresionant. Visarea. Și o tendință, chiar în părțile de tempo rapid, spre melancolie, spre tonalitățile minore.[2]

În timpul celor două războaie mondiale, Enescu a ales să rămână în România și să cânte răniților, în spitale:

Mi-a fost dat, nu o dată, să observ câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înșiruire de sunete.

Despre unul dintre momentele emoționante create de Enescu în timpul războiului a povestit și profesorul Neagu Djuvara, într-una dintre întâlnirile Duminicilor Muzicale ale Festivalului George Enescu la Librăria Humanitas.

Și sosesc în rindul întii la Ateneu și cinta Enescu concertul pentru vioară și orchestra a lui Beethoven. Contrastul dintre viața pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele și splendoarea acestei muzici divine și cintate de un om ca Enescu… Când a terminat prima parte a concertului, plângeam. Și plângeam așa de tare că nu aveam curajul să mă întorc către sală. [3]

Călător prin întreaga lume, măcinat de relația de dragoste cu o prințesă capricioasă și îndepărtat, mai apoi, după 1946, exilat forțat de noul regim, Enescu a suferit și pe plan profesional. Deși era într-o ascensiune artistică a faimei de violinist și dirijor, pianist și profesor, Enescu a simțit întodeauna durerea nerecunoașterii talentului său creator. [4]

Perfecțiunea, care este pasiunea atâtor oameni, nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuți și să îi faci pe ceilalți să vibreze.

Cred în oamenii care îi fac pe ceilalți mai buni. Și știu că Enescu a fost unul dintre aceștia. Dincolo de artist, de compozitor și profesor, cred că Enescu a fost inspirație pentru oamenii vremii și mai ales pentru cei care s-au născut după moartea sa. Dovada cea mai bună nu este un teanc de cărți biografice și cu mărturii ale contemporanilor săi, ci un eveniment creat în amintirea maestrului – Festivalul George Enescu, lansat pe 4 septembrie 1958, la trei ani după moartea lui George Enescu, și ajuns astăzi la a XXI-a ediție.

132 de ani de la nașterea lui Enescu. Arc peste timp, magia amintirii lui Enescu se lasă ușor peste București, peste țară, peste lume. În câteva zile, lumea va privi din nou spre Enescu. Începe magia Festivalului.