Aveam șapte ani când am conștientizat pentru prima oară că aparțin unei echipe. Era o zi de primăvară, era în jurul prânzului, ieșisem de la școală și era atât de frumos afară încât știam că nu puteam să mergem acasă fără să profităm de soare. Începusem să ne împrietenim, deși ne cunoșteam de câteva luni, acel fel de prietenie pe care numai un copil din clasa I o poate construi. Ne-am dus în curtea grădiniței din sat și ne-am lăsat ghiozdanele pe iarbă. Aveam unul mare, verde și pătrățos, pe care mi-l adusese tata dintr-o deplasare de serviciu. Era atât de mare și de greu încât aproape dărâma puștoaica de un metru și un pic. Îmi amintesc perfect râsetele noastre, ghiozdanele aruncate în iarbă, imaginea cu noi, niște pui de oameni ținându-se de mâini și jucându-se Țară, țară, vrem ostași. Nu câștigam niciodată la jocul ăsta, rămâneam mereu în echipa pe care o atacam. Dar nu simțeam nicio clipă că pierd pentru că felul în care ne strângeam de mâini îmi dădea senzația că facem parte din ceva mai mare decât clasa I-a A, că descoperisem ceva mai frumos, mai puternic, mai emoționant. Am stat opt ani împreună. Am învățat să scriem, să citim, să socotim, am crescut, ne-am îndrăgostit, am dansat la petreceri naive cu aperitive și sucuri colorate, ne-am scris bilețele, ne-am făcut planuri, ne-am descoperit. Iar într-o zi de iunie ne-am despărțit și am plecat în altă călătorie. De atunci, am mai trăit acest sentiment de câteva ori, dar cred că niciodată cu aceeași intensitate. Până anul trecut.

Când am început acest proiect ambițios, societatesicultura, nu aș fi știut să pun pe hârtie cum vreau să fie exact, pentru cine îl fac, cum o să pot să îl țin, ce oameni o să găsesc pe drum. Aveam în minte numai senzații și revolte. Tot timpul m-am războit cu cei care nu mai cred în România, în oamenii ei, în tineri, în cultură și bun simț, în resposabilitate și asumări. Și mă simțeam înconjurată de oameni pentru care cea mai mare prioritate era să distrugă, să fugă. Nu am știut cum voi face dintr-un blog un proiect, cum voi aduce acei oameni demni de admirat, dar știam că îmi eram datoare să nu renunț. Nu știam dacă pasiunea mea de o viață, scrisul, avea să salveze vreun centimentru de lume, dar știam că trebuie să încerc. Să încep.

Puțini au crezut. Și nu i-am condamnat nicio clipă. Planetele s-au aliniat și cumva am adunat în jur numai oameni talentați și frumoși, deștepți și responsabili, ambițioși, visători, nebuni. Corabia noastră cu nebuni. Ne-am îmbarcat și am plecat să schimbăm lumi. Să povestim istoria altfel, să căutăm oameni care fac diferența în jurul lor, să scriem despre ce alții nu scriu sau să scriem altminteri despre ce scrie toată lumea. Într-o lume în care și în cultură se caută senzaționalul, am ales să nu facem trafic cu orice preț, căci nu credem în cifre cât credem în oameni. Fiecare om din echipa noastră are o poveste cu acest proiect. Pentru fiecare dintre noi, acest proiect nu înseamnă un site unde scriem articole. Pe fiecare ne-a salvat scrisul exact în momentul în care renunțasem, pe fiecare ne-a salvat prietenia când experimentasem trădări, pe fiecare ne-a emoționat spiritul de echipă când aveam nevoie de acele mâini strânse la Țară, țară, vrem ostași.

Uneori simt că nu le spun suficient de des cât de tare îi admir, cât de mult apreciez faptul că sunt niște copii care își asumă roluri de oameni mari, oameni care ridică probleme, care caută soluții, care schimbă lumea din cercul lor. Sunt oameni care studiază, care au joburi, oameni implicați în tot felul de proiecte editoriale, culturale, academice. Și nu sunt diferiți de ceilalți decât prin faptul că sunt suficient de nebuni încât să creadă că ceea ce facem noi aici schimbă lumea. Și mi-am amintit de una dintre cele mai inspiraționale reclame – Think different (Apple). Și m-am gândit că orice zi este bună să spui oamenilor pe care îi iubești că datorită lor crezi într-o lume mai bună. Pentru că ei fac lumea. Mulțumesc.

Here’s to the crazy ones. The misfits. The rebels. The troublemakers. The round pegs in the square holes. The ones who see things differently. They’re not fond of rules. And they have no respect for the status quo. You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them. About the only thing you can’t do is ignore them. Because they change things. They push the human race forward. And while some may see them as the crazy ones, we see genius. Because the people who are crazy enough to think they can change the world are the ones who do. – Apple Inc.

sursa foto