Douăzeci și opt de ore cu trenul. Nici nu știu cât timp trece de fapt până ajungem la destinație. Mai mult ca sigur, dragul nostru CFR prelungește intenționat timpul și are, evident, întârziere pentru a ne aminti de ceea ce ne e cel mai drag la țara asta. Nu de alta, dar poate am uitat.

Vă întrebați probabil unde duce acest tren ce ne-a găzduit atâtea ore, spre ce destinație necunoscută și interesantă, având în vedere însemnarea călătoriei într-un articol. Ei bine, dragi cititori, Innsbruck, Austria este motivul pentru care voi așterne negru pe alb aceste gânduri, Innsbruck și un training numit Urban Intervention for Social Inclusion. Din nou, cei ce aveți răbdarea și bunăvoința de a acorda 5 minute acestei povești sunteți poate curioși în ce constă acest training și unde vreau să ajung. Cu sinceritate vă spun, un scop bine definit nu am. Țin însă cu tot dinadinsul să vă insuflu dorința de a dobândi noi experiențe și amintiri, mai ales dacă sunteți printre cei ce căutați să învățați din orice. Cu stare de bine în suflet, am să detaliez cât de mult această experiență care, însemnată la nivel înalt, s-a configurat într-un training desfășurat între 6-14 iulie. Organizat de câțiva oameni carismatici și idealiști, programul urmărește o intervenție la nivelul orașului prin intermediul artei. Și nu mă refer neapărat la graffiti sau instrumente muzicale ce apar frecvent la colț de stradă, ci la întregul concept al artei, de la teatru la dans sau de la fotografie la muzică, desfășurate în locuri unde oamenii au nevoie de niște nonconformism pentru a mai uita de cotidianul supraîncărcat. Din fericire pentru necesitatea mea exacerbată de a învăța cât de multe pot de la tot ce-i în jur, am fost una dintre norocoasele care au aflat de proiect, au aplicat și au fost selectate. Așadar, pe sistemul veni, vidi, vici, am început, împreună cu alte două fete, să plănuim călătoria, urcând în tren, pe lângă bagaje și entuziasm, cu niște minți deschise spre neprevăzut, la pachet cu tot farmecul aferent.

Și uite așa, pe 6 iulie, am ajuns la destinație. Cu oboseala atârnându-ne greu pe umeri și cu bagaje din ce în ce mai dificil de cărat, păstrăm totuși pe fețe admirația pentru orașul în care călcăm pentru prima oară: Alpii care înconjoară admirabil ținutul, clădiri aparent modeste locuite de oameni simpatici al căror element definitoriu sunt bicicletele, sau centrul vechi înțesat de buticuri pline cu suveniruri care mai de care mai inspirate, promovându-l în special pe Mozart, prezent inclusiv pe creioane sau gume de șters. De remarcat este și The Golden Roof, probabil cel mai reprezentativ pentru Innsbruck. Povestea acestuia datează din secolul al XV-lea și are în centru simbolul unei mari iubiri, reflectând dragostea unui împărat ce-a construit pentru soția sa un spațiu al cărui acoperiș este din aur. Din acest motiv, The Golden Roof este adesea punct de rendez-vous pentru tinerii îndrăgostiți. Cât despre munți, fiindcă tot i-am menționat, dar mai ales pentru că sunt esențiali în conturarea atmosferei, reprezintă de departe un punct turistic prestigios. Altitudinea de peste 2000 de metri oferă nu numai grade celsius în minus, ci creează iluzia unui film clasic în care protagoniștii suntem noi, însoțiți de localnici al căror cântec tradițional creează fundalul ideal pentru a ne aminti că suntem în Austria. În același timp, dacă stai câteva minute în iarbă cu ochii închiși, ai impresia că până și păsările cântă în germană, iar soarele arde în stil nemțesc. Într-o săptămână orașul ne-a copleșit până la rărunchii cei mai adânci ai sufletului și inevitabil am aparținut cumva locului.

Trainingul s-a desfășurat în Die Baeckerei, care este, cu certitudine, cel mai drag loc tuturor celor implicați în proiect. Destinat oamenilor creativi, spațiul a fost cândva o brutărie. Încă păstrează câte ceva din nostalgia vremurilor apuse, o faianță sau niște pereți arși care amintesc vag de rolul inițial al acestuia. În timp a devenit propice expozițiilor, concertelor sau pur și simplu artiștilor boemi în căutare de refugiu. Interesant este faptul că oricând descoperi ceva nou: o altă cameră, un hol necirculat sau un acoperiș ideal pentru un film pe care să-l vizionezi în toiul verii. Aici am tot timpul senzația unui labirint al cunoașterii pe care nu au reușit să-l străbată în întregime nici măcar oamenii care frecventează locul de mai bine de 3 ani. Compozitori, dansatori, actori, fotografi, graficieni, muzicieni, fiecare dintre noi a împărtășit ceea ce-l definește, încercând pe cât posibil să oferim o parte din noi înșine, dobândind totodată unii de la alții un acel ceva pentru a fi altfel într-o lume la fel. În acest context, zilele noastre la Die Baeckerei au trecut repede, fiecare mai interesantă. Fiind prezenți participanți din șase țări (România, Spania, Italia, Slovacia, Franța, Austria), toți am contribuit cu ceea ce ne face să fim remarcabili. Unii au adus un creion și o hârtie, alții camere foto, unii ne-au arătat cum să ne exprimăm prin sunete, alții ne-au învățat cum să trăim în lumea din care ei înșiși fac parte, eu am adus o chitară și niște voce. Solidaritatea astfel creată s-a dovedit utilă ulterior, reușind în ultimele zile să intervenim în spațiul public pentru a oferi oamenilor zâmbete la bucată fără a pretinde nimic la schimb. Și într-adevăr au zâmbit. Am zâmbit și noi la sfârșit, constatând câte am dobândit în cele câteva zile petrecute aici. Pentru că am învățat unii de la alții din conversațiile târzii sub clar de lună sau cer înnorat. Am împărtășit gânduri și respect reciproc care ne-au dat senzația că ne cunoaștem de când lumea. Mai mult decât atât, am mai învățat cum să spunem la revedere noilor prietenii legate, pentru că adio ar fi fost prea banal și inutil într-un moment în care abia începeam să ne descoperim reciproc. Și da, am profitat de acel neprevăzut, ținând cu toată puterea strâns la piept timpul ca să nu mai treacă atât de repede. Tot a zburat, nefericitul…

Douăzeci și două de ore pe tren. Din nou CFR-ul mai adaugă niște timp drumului lung în caz că nu e suficient, dar de această dată nu avem decât două ore întârziere. Acasă, la o lună de când m-am întors, încă sunt întrebată: Cum a fost? A fost, răspund.

sursa foto