Există cântece pe care le asculți intens o perioadă, ca apoi să le uiți. Există piese care te înviorează și te distrează, fără să se imprime automat în memoria afectivă. Și mai există și acelea care, indiferent câtă vreme le-ai lăsat să se prăfuiască într-un colț, sunt imposibil de uitat odată ce esența lor a reușit să pătrundă în tine. Cu astfel de melodii vreau să vă fac astăzi cunoștință.
Acum șapte ani, ascultam pentru prima oară o piesă a trupei Kamelot și mă îndrăgosteam de poezia din textele lor, de intensitatea imaginilor pe care le trezesc acordurile, de inflexiunile melodioase ale solistului Roy Khan. Bucată cu bucată, le-am explorat discografia și am luat albumele la rând, descoperind în fiecare nota lui specifică, iar The Black Halo mi se pare unul dintre cele mai „complete” și complexe. Chiar dacă între timp nu le mai ascult muzica la fel de frecvent cum o făceam înainte, trupa a rămas una dintre preferatele mele. Ca stil muzical, este vorba de un metal cu influențe simfonice și progresive, o combinație foarte reușită, după părerea mea.
Cel mai mult m-a atras la ei faptul că îmbină acordurile hipnotice cu textele profunde, deseori cu trimiteri culturale – începând cu numele trupei, inspirat din legenda Regelui Arthur. Fiecare dintre piese spune o poveste, există un fir epic în care deseori apar personaje legendare, împărați, oameni uitați. Pe lângă componenta epică, versurile, aproape fără excepție, au și o dimensiune escatologică. Elementul epic este completat de lirismul intens transmis de talentatul solist Roy Khan, jumătate norvegian, jumătate tailandez, care, din păcate, a părăsit trupa în aprilie 2011. Motivele cele mai importante au fost suprasolicitarea și problemele de sănătate. Mai târziu, chitaristul Thomas Youngblood a afirmat că ar fi existat și anumite cauze religioase. Pe Facebook exista deja o pagina dedicată unui comeback ipotetic (Roy Khan Comeback with solo project), dar, indiferent cât de mult mi-aș dori să i se împlinească dezideratul, trupa are deja un solist nou, Tommy Karevik. Presiunea asupra lui este foarte mare; în fond trebuie să calce pe urmele unei legende. Însă prestația de până acum este mai mult decât promițătoare – chiar și timbrul vocal al celor doi este asemănător.
„The Black Halo”, care este printre preferatele mele, are o poveste foarte interesantă. Este inspirat din Faust de J. W. Goethe (dramă în două părți), fiecare cântec corespunzând unui moment-cheie din text. Acțiunea nu diferă prea tare de cea a piesei lui Goethe, însă numele originale ale personajelor au fost schimbate; astfel, Heinrich Faust devine Ariel, Gretchen Helena, Mefisto fiind singurul care nu își schimbă numele. Ariel își vinde sufletul lui Mefisto în schimbul cunoașterii și nemuririi, împingând-o la sinucidere pe iubita lui, Helena. Albumul reprezintă o continuare a predecesorului Epica (2003), acesta fiind prima parte a adaptării lui Faust. Cele două discuri alcătuiesc un proiect muzical rock opera care are ca temă, în primul rând, lupta dintre bine și rău, dintre viață și moarte, și efemeritatea destinului uman.
Albumul se deschide cu melodia March of Mephisto, în care maleficul Mefisto face uz de întreaga sa putere de seducție ca să-l țină în mrejele sale pe Ariel, încă îndurerat după moartea persoanei iubite (care se petrece în partea I). Urmează When The Lights Are Down, în care apare personajul Marguerite, o tânără ce seamană perfect cu Helena și pe care Ariel o seduce. The Haunting (Somewhere in Time) redă momentele în care Ariel își recapătă memoria, dându-și seama că Marguerite nu este decât o apariție înșelătoare. Helena va rămâne veșnic doar o umbră, o prezență apăsătoare care îl bântuie. În Soul Society, Ariel hotărăște să se dezică de pactul încheiat cu Mefisto, astfel încât Abandoned reprezintă momentul în care Ariel se căiește pentru ce a făcut și dialoghează cu Dumnezeu. Melodia are o încărcătură emoțională foarte puternică, este o baladă relativ lentă. Dându-și seama de durerea pe care a provocat-o nu numai altora, ci și sieși și convins că nu o va mai revedea niciodată pe Helena în paradis (This Pain), Ariel pornește spre castelul lui Mefisto, hotărât să-l confrunte (Moonlight). Resemnat în fața morții, revocă pactul pe care îl făcuse cu acesta, conștient că e damnat pentru totdeauna (The Black Halo). Revelația lui Ariel este relatată în Nothing Ever Dies: deși Mefisto încercase să-i inoculeze ideea că emoțiile sunt un blestem pentru omenire, Ariel își dă seama de falsitatea acestei afirmații, conștient acum că lipsa de emoție nu te salvează de la marile întrebări ale vieții. Revelația continuă și în Memento Mori, în care, după ce își dăduse seama de importanța iubirii pe care o simțise pentru Helena, are loc pactul lui Ariel cu Lumina. Când sufletul lui Ariel începe să-i părăsească trupul, Mefisto încearcă să-l tragă în jos, însă o intervenție a Helenei reușește să-l convingă pe Dumnezeu să-i acorde încă o șansă lui Ariel, în timp ce Mefisto este alungat în Infern pentru totdeauna. Serenade, cu care se încheie albumul , revelează inspirația acestuia și ni-l arată nu ca poveste sau dramă, ci ca o parabolă a destinului uman.
Nu e ușor să scrii despre muzică, tocmai pentru că farmecul ei ia naștere din îmbinarea dintre cuvânt și sunet, astfel încât conținutul versurilor nu poate fi totul. Experiența ascultatului ne atinge pe fiecare, dar o poate face în moduri cu totul diferite. Acordurile unui cântec sunt ca niște corzi care vibrează la unison, iar noi distingem doar o anumită parte, un anumit tipar. De aceea, orice tentativă de a vorbi despre această experiență este în pericol să rămână la nivel de tatonare. Asta până când se întâmplă să atingi tu coarda cuiva.
The Black Halo poate fi ascultat în întregime pe youtube, în patru părți: