Mereu mi-a plăcut să înțeleg oamenii, să le descopăr viețile, să interpretez și să ajung să rezonez cu ei. Iar când demersul e acompaniat de muzică, totul este mult mai armonios. De aceea, albumele-poveste consider că sunt o creație inedită, care construiesc o întreagă lume în câteva zeci de minute. Sunt asemenea filmelor, însă ajungem să le înțelegem folosindu-ne doar de auz, de imaginație și de experiențele trăite până la un anumit moment al existenței noastre. Putem să lăsăm notele să curgă și, dacă ne deschidem mintea, vom vedea că ele se vor juca cu gândurile noastre mai agitat decât o fac cu liniile portativului. Tot ce trebuie să facem este să ne lăsăm răpiți. Nu ne permitem o evadare plăcută, când zilnic ni se pierde din timp cu lucruri pe care suntem doar constrânși să le facem?

Am avut de mult timp acest subiect ascuns pe undeva printre alte gânduri, dar recunosc că am amânat să îl abordez. M-am gândit la problemele pe care le-aș avea să exprim cât mai bine în cuvinte puternica încărcătură emoțională care poate fi regăsită în albumul „Am să mă întorc bărbat” de la fosta formație Vama Veche.

Acesta nu se încadrează în tiparele care ne pot veni în minte când ne gândim la ei. Aici nu mai este vorba despre iubiri agitate și trecătoare care se consumă cât se poate de haotic pe malul mării, despre euforia adolescenței. Se trece la un alt nivel, mult mai profund și dramatic. Tânărul cu aripi construite din idealuri lipite între ele trebuie să se conformeze regulilor societății din care face parte. Trebuie să lase totul deoparte pentru o perioadă și să meargă în armată, să se transforme într-un bărbat adevărat, să devină responsabil, capabil să își ia viața în mâini și să o poarte spre împlinire.

Până la urmă, cu toții ajungem să simțim la un moment dat un oarecare conflict între dorințele noastre, care sunt o reflectare a pasiunilor pe care le avem și rolurile pe care trebuie să le jucăm pe scena societății. Fiecare ajunge în lumina reflectoarelor, sub ploaia de ochi critici ai celor din jur, unde nonconformismul ar fi dezavuat de cei mai mulți. Astfel, intrăm în jocul maselor, ne lăsăm în urmă idealurile, le punem în sertare ca pe niște cărți dragi pe care ne propunem să le citim cândva. Dar se spune că în momentul în care intrăm în horă, trebuie să jucăm până la capăt. Vârtejul ne prinde și ne poate duce departe de tot ce ne era cunoscut până atunci. Unde ne mai sunt zâmbetele abandonate spre purtare în zile propice, cu liniște, când nu mai știm nici sub ce lacăt le-am închis, undeva în locurile în care ne permiteam să fim noi înșine, cândva, demult?

hqdefault„Am să mă întorc bărbat” prezintă tocmai această degradare a unei ființe idealiste, care ajunge să fie sufocată de nedreptate, de frustrările și vanitățile pe care oamenii ajung să și le reverse în comportamentul față de cei din jur. Este creat întocmai ca o poveste, prezentând, pe parcursul celor 17 melodii, viața lui Andrei Gavrilă, un tânăr de 18 ani pentru care momentul plecării în armată produce o ruptură profundă în existența sa.

Albumul începe cu „Uvertura”, o compactare a vieții personajului prin intermediul sunetului pur, nu al cuvântului. În „Prolog” este prezentat chiar punctul culminant al poveștii, în care Andrei, în armată fiind, se hotărăște să se sinucidă. Este foarte frumos creat momentul despre care se crede că se petrece înainte de moarte, când ne putem trece în revistă întreaga viață, toate secvențele relevante. Se prezintă inocent copilăria, iubirea plină de emoție, fericirea, relatarea fiind întreruptă în răstimpuri de obsesivul „Mai e o clipă până când glonțul îmi va mângâia tâmpla dreaptă”.

La petrecerile adolescenților încă se fredonează „18 ani”, însă în extazul momentului nimeni nu se gândește la contextul în care a fost plasată. În cadrul albumului, ea este ultima fericire petrecută în libertatea față de constrângerile vieții de adult, ultima gură de oxigen inhalată înainte de parcurgerea drumului spre iadul lui Andrei. „Trecerea” reliefează chiar această schimbare a planurilor în care se petrece acțiunea, fiind deschisă de vizita seacă a celui care aduce ordinul de încorporare.

„Drumul” cu trenul către unitatea militară este marcat de resemnarea tinerilor, care își spală tristețea cu alcool, făcându-și deja planuri pentru momentul întoarcerii acasă. Vocea mamei lui Andrei este însă dramatică, plină de iubire și grijă, iar el promite că se va întoarce teafăr și schimbat, cum își dorește societatea  – „Nu plânge, mamă, am să mă-ntorc bărbat.”

Însă întâlnirea cu plutonierul spulberă orice speranță a tânărului – „Cazarma”. Este creată o imagine antagonică evidentă între lumea pervertită a celui care ajunge să dețină autoritatea și care dorește transformarea lui Andrei și gândurile blânde. Îi calcă în picioare puritatea, speranțele și idealurile. Dar tânărul are curajul de a-și susține opiniile. Crede încă în iubire, în visare, este optimist și blând. Nu își imaginează că cineva îi va putea răpi vreodată visurile, nu vede cum lumea crudă l-ar putea transforma atât de puternic, idei subliniate în „Pauza”, care este ca o oază de frumos și inocență între jignirile și activitățile fizice epuizante la care soldații sunt supuși, care sunt amplificate în „Instrucția 1”. În „Instrucția 2” deja se vede transformarea profundă prin care au trecut soldații, prezentați printr-un cor de voci bărbătești ce amintește de tragediile grecești. Ei deveniseră asemenea unor roboți formați după dorința plutonierului. Nu mai aveau acea bucurie în privire, acea poftă de viață de la început, dar comenzile erau executate, desigur, cu mare grație.

„Scrisorile” este momentul în care se observă că, uneori, când ne suspendăm idealurile, nu ne mai putem întoarce niciodată la ele spre a le împlini. Lumea de afară aleargă cu pași nebuni și ne poartă departe, odată cu ea. Problemele de zi cu zi nu ne permit să ne oprim și să respirăm, să ne încărcăm cu bucuria lucrurilor care pot fi simțite numai dacă ne dedicăm lor. Uneori ne dăm seama că nu mai avem unde să ne întoarcem. Locul lăsat în urmă a fost acoperit de praful pe care l-am ridicat din pământ în goana aceea nebună a noastră. Și nu ni se vor murdări numai hainele, ci și sufletele. Pentru ele nu există soluție care va curăța toate petele lăsate de alegerile pe care le-am făcut cândva. Astfel, lui Andrei îi este răpită și speranța că, odată ce își va fi terminat stagiul militar, se va putea reîntoarce la iubirea lăsată în urmă. Rând pe rând, fiecare punct de sprijin al său se prăbușește. Și fără acestea, cum poate un simplu om să mai mute Pământul din loc și să și-l reconfigureze după propriile-i reguli[1]? În aceste condiții, el rămâne o pradă ușoară, este numai o fantomă căreia orice adiere îi poate împrăștia sceptrul de lumină.

Tristețea este minimizată temporar în „Beția”. Andrei își găsește un scurt refugiu în alcool, imaginația fiind lăsată să zburde, acompaniată de un întreg cortegiu de sentimente  – „Am să-mi trag un glonț în cap/ Și-am să-mi fac o gaură/ Și-am să văd lumea prin ea/ Într-o altă aură”. Cu toate acestea, un om nu își poate modifica atât de ușor trăirile. O fire sensibilă va fi mereu măcinată de gânduri, indiferent de câte bariere aparente și măști încearcă să găsească.

Urmează o nouă refulare, realizată prin plăcerea fizică, simplă, fără responsabilități, obligații. „Curva regimentului” se prezintă inițial ca un obiect la îndemâna soldaților, care le oferă o bucurie care să compenseze lipsa libertății. Pentru Andrei, fata se transformă din persoana care își vinde corpul – „La mine, aici, iubirea se plătește” – într-o experiență mai profundă. În „Dragostea” este imaginată o escapadă pe malul mării, în care cei doi pot fi singuri și fericiți, departe de agitația și cruzimea din armată. Fata rămâne singura cale de redobândire a echilibrului, prin care Andrei își poate regăsi liniștea interioară și poate redeveni vechea persoană plină de frumos și idealuri – „ Trupul meu este șoseaua ta spre infinit”; „Însă în ochii curvei ce am văzut-o ieri/ Era drumul spre mare” („Andrei singur”). Dar și ultima bucățică de speranță poate fi răpită de cruzimea celor din jur. Plutonierul este imaginea omului frustrat, care își repară rănile trecutului prin autoritatea pe care și-o impune într-un mod inuman, aberant. Fericirea tânărului îi provoacă greață și reușește să o spulbere („Cântecul plutonierului”).

„Am să mă întorc bărbat” sau „Armata” este melodia care a mai apărut în 1998 în albumul „Nu am chef azi”. Aceasta prezintă sfârșitul lui Andrei, gestul final prin care a reușit să se elibereze dintr-o lume care devenise insuportabilă, deși nu mai dura mult până când ar fi putut să se întoarcă acasă. Se repetă, ca o ironie, cuvintele rostite de el în momentul călătoriei cu trenul de la început, în care considera că un an în armată nu va trece greu și se va întoarce bărbat. Spre final, muzica se oprește și putem auzi un sunet liniștitor, atât de plăcut ca un somn veșnic.

„Epilogul” este cel care ne atrage atenția asupra faptului că nu trebuie niciodată să îi permitem lumii moarte ce ne înconjoară să ne distrugă ființa, să ne facă să uităm lucrurile care contează cu adevărat pentru noi. Important este să ne păstrăm esența și să iubim.[2] Să ne iubim în primul rând pe noi înșine și idealurile pe care ni le-am formulat cândva. Până la urmă, acestea ne pot propulsa spre fericire, ele ne fac unici și frumoși ca oameni. Atunci când ajungem incapabili să visăm, este ca și cum glonțul platitudinii ne mângâie tâmpla dreaptă, în interiorul căreia odată fluturii dansau și creau povești, chiar dacă acestea nu puteau rezista mai mult decât ei, mai mult de-o zi.


[1] Se pare că Arhimede ar fi exclamat: „Dați-mi un punct de sprijin și o pârghie destul de lungă și vă mut Pământul din loc!”
[2] Ana Mănescu – alter.ego.
surse foto: 1, 2