Toți avem artiștii noștri favoriți, oameni care rezonează cu noi din varii motive, dar și care ne conving prin estetica lor. Pentru mine, cel puțin, e un aspect foarte important. Estetica e un tot complex care înglobează imaginea, sunetul, versurile, tot ceea ce un artist încearcă să transmită. Imaginea de ansamblu trebuie să mă convingă, să mă impresioneze, în cazul ideal — să-mi dea fiori.

Lucrurile devin și mai interesante atunci când în spatele acestui mesaj artistic se ascund idei, dacă nu explicit, măcar tangențial politice. În istoria culturii s-a de multe ori pus accentul pe ideea că arta nu trebuie să fie politizată, aservită unei anumite ideologii sau instrumentalizată. Feminismul, o problematică actuală, este doar un exemplu pentru o idee cu mare potențial politic și polemic.

Mi-aduc aminte foarte limpede care au fost reacțiile după ce am ascultat Pure Heroine, albumul lui Lorde, de la un capăt la altul. Pe lângă delectarea cu ritmuri și acorduri noi, care se petrece întotdeauna când dai peste un nou album, mi-a plăcut foarte mult conținutul. O puștoaică de 17 ani, devenită celebră aproape peste noapte, cântă despre cum își numără dolarii în drum spre petreceri, despre cum toate mărunțișurile pe care acum și le poate permite nu o vor subjuga niciodată ca persoană (Getting pumped up from the little bright things I bought/But I know they’ll never own me Tennis Court), despre prietenie și maturizare accelerată (It feels so scary getting oldRibs). Iar piesele ei emană o melancolie precoce, chiar dacă poartă încă amprenta lipsită de griji a experiențelor pe care oricine le trăiește în timpul adolescenței. Toate acestea, alături de aparițiile sale publice fără prea mare tam-tam și acțiunile (cum ar fi aceea în care a postat poze neretușate pe propriul cont de Twitter) mi-au făcut-o simpatică din primul moment. Mai mult decât atât, ele demonstrează pentru mine naturalețea și autenticitatea – ceva ce lipsește, în opinia mea, din peisajul muzical actual.

There’s something incredibly refreshing about Lorde, the 16-year-old pop singer whose debut song, ‚Royals’, is currently dominating the American charts. Most celebrities’ images feel calculated and studied, as if they were constantly auditioning for a pageant, but Lorde is a girl who is willing to speak her mind.[1]

O altă artistă care nu se prea încadrează în tiparele muzicii mainstream și care mi-a atras atenția la un moment dat este Lana del Rey. Până de curând, parcă mai mult am citit despre ea decât am ascultat-o. Știu că s-a scris foarte mult despre ea, de la acuzația că ar fi folosit primii bani câștigați din muzică pentru a-și implanta silicon în buze până la estetizarea morții și atitudinea delăsătoare față de problemele femeilor. Și la un moment dat am întâlnit un articol în care era citată Lorde. Era vorba de faptul că Lana ar promova un ideal nesănătos pentru fetele și tinerele femei care o ascultă: o iubire absolută, distructivă, în care femeia nu este nimic fără bărbat. Și nu poți, în calitate de model pentru tinerele fete, să faci astfel de afirmații – spunea Lorde[2]. Aici se remarcă, poate cel mai mult, legătura dintre estetica promovată de Lorde în general și feminism. Artista s-a declarat clar feministă, afirmând că e inevitabil, ca femeie, să nu o faci în perioada în care trăim.[3]

După lectura acelui articol, ascultând cu atenție versurile albumului Born to Die, foarte multe lucruri mi-au sărit brusc în ochi. Și aici revin la problema esteticii. Într-adevăr, Lana descrie un anumit model al relațiilor de cuplu care se potrivește mănușă cu aerul vintage-retro pe care îl emană piesele și videoclipurile ei:

My old man’s a bad man, I can’t deny the way he holds my hand and he grabs me, he has me by my heart
He knows me, every inch of my tar-black soul
(…)
I need you to come here and save me
I’m your little scarlet, starlet…
(…)
Keep me forever, tell me you own me
(…)
He doesn’t mind I have a flat broke down life
In fact he says he thinks it’s what he might like about me, admires me
The way I roll like a rolling stone
(Off to the Races)

Hello, hello… can you hear me… I could be your China doll, if you’d like to see me fall
(…)
I’m nothing without you…
(China Doll)

Aspectul care se desprinde din aceste versuri și mi se pare cel mai important în întreaga ecuație este efortul mare investit în imagine. În opinia mea, exact asta o deosebește cel mai mult de Lorde. Everything I want, I have – money, notoriety and rivieras. I even think I found god, in the flashlights of the pretty cameras…[4] de-o parte, iar de cealaltă: buzele siliconate, unghiile kilometrice, pe scurt, teatralitatea. Există un iz de artificial în versuri și în universul creat de ele, deși imaginile nu sunt lipsite de forță: machiaj și omniprezenta rochie roșie (Slipping on my red dress, puttin’ on my make-up), coafurile retro (Got my hair up all big, beauty queen style), tăriile (Glass room, perfume, cognac, lilac fumes/ Says it feels like heaven to him) și ocazionalele droguri[5]. Explicația ne-o dă tot un vers: Life imitates art (Gods&Monsters). Poate că e greșit să credem că imaginile, deci forma, subminează fondul – poate că ele fac, dimpotrivă, parte integrantă din el. Universul muzical, la fel ca ficțiunea, e un joc între adevăr și minciună, între a te arăta lumii gol și vulnerabil și a te înveșmânta în felurite stofe, care de care mai strălucitoare și prețioase. Iar lucrul care în mod evident nu-i lipsește muzicii Lanei este unul pe care mulți artiști se străduiesc să-l atingă: sofisticarea.

Totuși, întrebarea rămâne: în ce măsură mesajul pe care îl transmite muzica Lanei del Rey se află în opoziție cu feminismul? Poate, și acesta este un argument vehiculat în mai multe articole în care atitudinea lui Lorde este cea criticată, poate feminism înseamnă de fapt libertatea de a alege conștient între mai multe modele feminine, indiferent dacă alegerea făcută se încadrează în anumite tipare.[6] Lorde însăși pune accentul pe această libertate, nu atât în privința modelului feminin, cât a celui social pe care îl întruchipează. Textele ei vorbesc despre cum este să fii outsider (I’ll let you in on something big/I am not a white teeth teen/I tried to join, but never did/The way they are, the way they seem is something else, it’s in the blood), despre curajul de a crea regate proprii atunci când nu te identifici cu cele deja existente (ideea din spatele hitului Royals). Apoi vin prietenia și relațiile mai mult sau mai puțin superficiale dintre oameni: You’re my best friend, so we’re dancing in this world alone – A World Alone; It’s a new art form, showing people how little we care/We’re so happy, even when we’re smilin’ out of fear Tennis Court. Mesajul: e perfect în regulă dacă nu ești ca alții – nici nu trebuie.

În final, discuția m-a făcut să mă întreb dacă putem deosebi persoana artistului de cine e el cu adevărat. Câți dintre noi nu ignoră versurile unei melodii, dacă acordurile au un efect ca de drog? Sau, invers, neglijăm o linie melodică prea puțin cizelată în momentul în care versurile ni se par reușite? Nu e întotdeauna cazul să tratăm muzica întocmai ca pe politică. Iar eu personal le ascult pe ambele artiste cu la fel de multă plăcere – chiar dacă din motive diferite.


[1]http://www.salon.com/2013/11/08/lordes_putdown_feminism_the_politics_of_calling_out_other_women/
[2]http://gossiponthis.com/2013/09/24/lorde-lana-del-rey-sends-young-girls-wrong-message/
[3]http://www.teenvogue.com/entertainment/2014-03/taylor-swift-lorde-feminism
[4] Tot din China Doll.
[5] Toate trei versurile sunt tot din Off to the Races.
[6]http://www.salon.com/2013/11/08/lordes_putdown_feminism_the_politics_of_calling_out_other_women/

sursa foto