Nu prea am superstiții. Cred într-un destin imposibil de schimbat doar când mă tem prea tare ca să încerc – atunci îmi spun că dacă e dat să se întâmple, se va întâmpla oricum. Dar vineri, 13 septembrie, ghinioanele chiar păreau a fi stăpâne. De la nenumăratele drumuri pe care le aveam de făcut și care erau presărate cu întârzieri, până la tramvaiul care nu mai circula.

La concertul Orchestrei Naționale d`Île de France am reușit totuși să ajung la timp. Ba chiar mai devreme puțin. Am intrat în sala mare a Ateneului, în partea dreaptă locul liber părea că mă cheamă, m-am așezat. Fără să îmi dau seama, așteptarea începuse. Lângă mine, o pereche de vreo 50 de ani… de vreo 50 de ani împreună, asta voiam să spun. Au consultat atent programul, au schimbat unele păreri. Erau destinși, împliniți, își vorbeau atent. Așteptarea lor nu părea deloc așteptare, avea iz de prezent. A mea era orice, numai prezent nu: idei și speranțe trecute și mai ales nerăbdare pentru viitor.

Concertul a început imprevizibil și energic, cu lucrarea Bacchanale a lui Jacques Ibert. Drum muzical sinuos, cu alămuri răsunând clar și marcând un ritm năbădăios. Aplauze! Pianista Claire-Marie Le Guay a interpretat apoi sincer Concertino pentru pian și orchestră de Arthur Honegger și Concertul în Re major pentru mâna stângă op. 82  al lui Maurice Ravel. Aplauze! Și bis! Alte două compoziții și concertul a fost gata: Le boeuf sur le toit op. 58 de Darius Milhaud și Suita a II-a op. 57b pentru orchestră din baletul Daphnis et Chloé. Prima a oferit toamnei bucureștene calde ritmuri braziliene. Despre cea din urmă nu pot spune prea multe, probabil dintr-o pornire egoistă, am preferat să mă bucur de ea atunci cât să nu o mai pot descrie îndeajuns apoi. Aplauze! Aplauze și bis! Final.

Nu întâmplător scriu articolul acum, abia la câteva zile după concert. După așteptare și bucurie vine și calmul. Lecțiile au nevoie de timp pentru a fi însușite. De data asta, lecția mea a fost despre viața în alb și negru. Mai bine zis despre cum viața nu e doar în alb și negru, nu doar alb sau doar negru. De aceasta s-a convins oricine a fost prezent vineri la Ateneu și l-a urmărit dirijând pe Enrique Mazzola. Tânăr, dar stăpân pe sine. Într-un costum impecabil, fără a da impresia de asprime. Concentrat, dar surprinzător de degajat. Nu cu seriozitatea pe care eu o atribuiam oricărui dirijor, ci cu un zâmbet cuprinzător. Adăpostind și alăturând contraste. Deschis, bucurându-se de aplauze în mod vizibil, prelungind bucuria, respirând zgomotul lor.

Muzica nu e alb și negru decât pe portativele care o îndrumă. În rest, e viață. Enrique Mazzola ne-a învățat asta vineri.

Mai multe detalii despre artiști puteți citi aici, iar programul întregului Festival poate fi consultat aici.

sursa foto