Andrei Simionescu Panait

Sâmbătă seară, 7 septembrie, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, publicul a aplaudat. Compoziția lui Schoenberg a fost apreciată, iar pentru aprofundarea acestui fapt suntem somați să înțelegem intenția artistică a acestui compozitor.

Ce este dodecafonismul și de ce este apreciat în rândul profesioniștilor? Prin ce se diferențiază o compoziție atonală față de tradiția europeană a compozițiilor definite de o structura tonală? Mai mult – ce înseamnă tonalismul și de ce o ureche dionisiacă înghite cu greu un astfel de „experiement”?

În spațiul muzical european, instrumentele sunt gândite în măsura semitonului. Auzul uman percepe aproximativ zece octave, de la ~20Hz la ~20000Hz. O octavă, orice octavă, cuprinde douăsprezece semitonuri. Adică, între un Do și următorul Do, repertoriul clasic european șe așază pe diferite variațiuni ale celor douăsprezece posibile “poziții” din interiorul unei octave.

Acum, când un scriitor de partitură alege să compună o melodie, acesta se mișcă în paleta semitonului prin apelul la o gamă, alegând anumite note selecte dintre cele douăsprezece, culegându-le în varii modalități din multiple octave. E ca și cum joci un șotron de peste o sută de pătrățele și calci, să zicem, doar pe cifrele impare, sau o dată pe un număr par, urmat de un număr impar. Oricum, multe posibilități. Bach este exploratorul prim al acestui șotron – cu siguranță a avut gleznele tari. Ceilalți compozitori inovează prin diferite reguli ale jocului săltăreț, iar unii, cei mari, reușesc să fie șarmanți, inovatori, răsunători, prin efort creativ. După baroc, apar două game impunătoare, care au în subsidiar diferite variații: gama majoră (cea fericită-melancolică), respectiv gama minoră (cea încărcată de mâhnire și nostalgie). Până în romantism, aceste două structuri au fost respectate sârguincios de către compozitori. Cu ocazia apariției unui Beethoven, pasul este făcut spre frângerea acestui cadru. Secolul XIX înseamnă integrarea muzicii anterioare barocului (muzica rapsozilor antici, muzica din piețele medievale, muzica de curte, muzica renascentistă, etc.). În tot acest timp, compozițiile încep să devină pretențioase, exotice – un Mussorgsky, un Wagner sau, ulterior, un Mahler devin principalii inovatori în integrarea unor surse terțe, străine, într-un fond clasic european.

Schoenberg inovează nu printr-un melanj de surse, ci prin a elibera întreaga plajă de posibilități a gamei. Dodecafonismul presupune ca toate cele douăsprezece note (la scara de semiton) ajung să fie cântate o singură dată, într-o anumită ordine dictată de compozitor; seria este reluată, modificată prin următoarele “ustensile”: inversare în oglindă pe verticala partiturii, pe orizontala sa (de la coadă la cap) sau prin relocalizare în peisajul notelor (toată schema este urcată sau coborâtă). Revenim la șotron – e ca și cum inversezi prin privire creta de pe trotuar, pe verticală sau pe orizontală; sau, stai locului pe pătratul nouăsprezece și muți șotronul de sub tălpi prin aceeași privire creativă – ai ajuns, într-o clipă, la pătrățelul cu numărul cincizeci. Și o iei de la capăt. Șotronul devine liber.

Bineînțeles, joaca cu atonalul e precum a-ți reconsidera permanent propriile convingeri legate de orice aspect al propriei vieți. E greu, nespus de greu. Nu multă lume e dispusă. Poate de aceea Schoenberg este dificil de ascultat. Muzica lui este, prin excelență, destructurată tonal. Este expresia personală, curățată de canoane, a intențiilor sale artistice. O muzică viscerală. Ori, e clar ca viscerele mele nu-s ale tale, sau ale altcuiva, întrucât fiecare om are un parcurs particular prin viață. A asculta Schoenberg este ca și cum am vorbi cu el la un spritz, despre moartea mamei sale.

Revenim la istorii. Gurre-Lieder este o compoziție de tinerețe, o compoziție – exercițiu. Schoenberg compune lucrarea pentru a-și face mâna pe tehnicile compozitoriale ale preferaților lui: Wagner și Mahler. Prima jumătate este oarecum valkirică, a doua relativ abisală. Prin moda melanjului, tematica este una medievală, colportată pe tehnicile „de ultimă oră” (1901-1913) – o poveste de dragoste cu final tragic.

Concertul de sâmbată seara a fost o performanță cel puțin curajoasă, din partea tuturor artiștilor și organizatorilor, mai ales pentru ca un astfel de eveniment anunță posibila integrare a lucrărilor atonale într-un viitor repertoriu de festival. Cam acesta ar fi următorul pas. Până atunci, trăim cu nostalgia unui spectacol frumos, răsărit din cadrul înfloritor al Festivalului International George Enescu.

Sâmbătă seara, publicul a aplaudat.

Mai multe despre artiști puteți citit aici, iar programul întregului Festival poate fi consultat aici.

sursa foto

Andrei Simionescu-Panait este doctorand în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București; scurtmetrajul său de debut – „diafan” – a avut premiera internațională în cadrul Cannes Court Métrage 2013.