de Andreia Cristea
De-a lungul vremii, istoria şi literatura s-au întrecut pentru a găsi o poveste de dragoste perfectă. O poveste care să sădeasca emoţii, să te facă să-i îndrăgeşti protagoniştii şi, mai ales, să te facă să speri că dragostea învinge întodeauna şi cei doi vor rămâne împreună până la sfârşit. În această competiţie s-a aplicat o regulă cât se poate de simplă: realitatea, în cazul nostru istoria, bate filmul. Motivul este simplu: în ficțiune, orice este posibil. Însă când o astfel de poveste chiar s-a petrecut întrece și născocirea unui mare artist. De la clasicele exemple din Antichitate, războiul troian sau aventura lui Marc Antoniu cu Cleopatra, până la cele mai recente, cum ar fi căsătoria prinţului moştenitor Felipe cu Letiţia, cei doi fiind, în prezent, conducătorii Spaniei, aceste cupluri stau pe scena marilor iubiri la care unii dintre noi visăm. Dar este relația dintre Anne Boleyn și Henric al VIII-lea una dintre aceste povești de dragoste?
În secolul al XVI-lea aveam de a face cu o societate englezească profund anticlericală, în principal din cauza bogăţiei bisericii, dar şi din cauza suveranităţii unei puteri străine: papalitatea. În cartea sa, Istoria Angliei, André Maurois, povesteşte că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain[1]. Se observă astfel care era poziţia Angliei în legătură cu biserica şi clerul. În ceea ce îl priveşte pe Henric al VIII-lea, acesta a rămas întodeauna fidel convingerilor sale conservatoare. Când au apărut scrierile lui Luther în Anglia, Henric a luat măsuri pentru a le combate – prin cartea Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum în 1521– fapt pentru care a primit titlul de Apărător al Credinţei[2] de la papa Leo al X-lea.
La începutul anului 1526, Henric a început să o curteze pe tânăra Anne Boleyn din anturajul reginei Caterina de Aragon. Anne, fiica lui Thomas Boleyn, unul dintre diplomaţii preferaţi ai lui Henric al VII-lea, a primit o educaţie tipică pentru clasa ei socială, învăţase să scrie, să citească, învăţase aritmetică, istorie şi gramatică, precum şi să cânte, să danseze, bunele maniere, broderie, să călărească şi să vâneze. Anne Boleyn a refuzat avansurile regelui pentru a evita să devină amanta lui, aşa cum fusese sora ei, Mary. Refuzul ei nu poate fi considerat un motiv suficient pentru hotărârea lui Henric de a separa Biserica engleză de papă, această rupere având numeroase explicaţii politice şi economice. Regina trecuse deja de vârsta la care putea să aibă copii şi încă nu îi oferise un moştenitor la tron, un fiu. Cei doi aveau o fiică, Maria (1516) dar aceasta nu era considerată un succesor potrivit. Henric ştia că în cartea a treia a lui Moise, atât în capitolul 18, cât și în 20 se interzicea în mod clar orice fel de relație cu soția fratelui[3], iar Caterina fusese căsătorită cu Arthur Tudor, fratele lui Henric, timp de cinci luni. De altfel, se menţiona explicit că cei ce vor încălca legea sfântă nu vor putea avea copii. Pentru rege începuse să fie evident că Dumnezeu îl pedepsea pentru încălcarea Legilor Levitice, lipsindu-i pe el şi întregul regat de un moştenitor la tron[4]. În afară de problema succesorului, regina, fiica regilor catolici, l-a pus într-o altă situaţie neplăcută, în condițiile în care regele dorea să rupă alianţa cu Spania, promovată de Henric al VII-lea, şi să înceapă o alianţă cu Franţa, această mișcare fiind imposibil de făcut cât timp Caterina se afla la curtea regală.
Henric avea numeroase preocupări diplomatice şi dinastice, astfel că la mijlocul anilor 1520, căsătoria sa cu Caterina de Aragon părea din ce în ce mai nepotrivită. Ar fi exagerat să credem că Henric putea decide ruptura faţă de papalitate sau divorţul de Caterina doar pentru că o fată de la curte, Anne Boleyn, îl refuzase. Cert este că Henric nu avea niciun dubiu că papa îi va acorda o bulă de dispensă la fel cum făcuse şi în cazul căsătoriei dintre împăratul Maximilian I şi Anna de Bretagne. Ceea ce nu a calculat însă este că niciun papă nu ar fi anulat o bulă a unui predecesor doar pentru a-i face pe plac. După mai multe încercări eşuate de a aduce dovezi care să arate că bula iniţială era invalidă, singura soluţie prin care se putea asigura divorţul şi succesiunea la tron a Tudorilor a rămas răsturnarea autorităţii papale în Anglia şi înlocuirea jurisdicţiei sale cu o autoritate corespunzătoare dorinţelor regelui[5], adică Henric însuşi în calitate de Cap Suprem al Bisericii. Deşi această acţiune a fost socotită de papalitate ca fiind schismastică, singurul punct comun între bisericile protestante şi cea Anglicană este nerecunoaşterea autorităţii papei.
După nenumărate legi, cum ar fi cea de succesiune şi cea de supremaţie, care să confere legalitate uniunii dintre Henric şi Anne Boleyn în 24 ianuarie 1533, s-a dovedit că aceasta a fost doar un capriciu, fapt demonstrat chiar de rege prin următoarele sale patru căsătorii.
Cu toate acestea, Anne Boleyn a fost numită cea mai influentă regină consoartă a Angliei din toate timpurile[6] având în vedere că ea este cea care i-a oferit Angliei independenţa faţă de Roma.
[1] MAUROIS, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p. 287.
[2] Enciclopedia universală britanică, vol 7, pag. 179.
[3] Capitolul 20: „de va lua cineva pe femeia fratelui său […] fără copii să moară”
[4] NEWCOMBE, D.G., Henric VIII şi reforma engleză, Editura Artemis, Bucuresti, p. 55.
[5] Ibidem, p. 103.
[6] IVES, Eric (2005). The Life and Death of Anne Boleyn: The Most Happy,Oxford: Blackwell Publishing, pag XV.