Istoria alegerilor de la 20 mai 1990 începe de fapt câteva luni mai devreme, în luna decembrie 1989. Pentru că dincolo de dezbaterile mai mult sau mai puțin academice care înconjoară acel decembrie, dincolo de argumente, unele convingătoare, altele parcă desprinse din scenariul unui film SF, dincolo de pozițiile raționale, iar altele, sigur, apărute mai mult din emoție, dincolo de toate acestea, Revoluția din 1989 (da, sunt unul dintre aceia cărora le place să creadă că a fost o Revoluție) a reprezentat o cotitură în drumul către normalitate. Iar alegerile despre care vorbesc au însemnat un prim pas, mic ar spune unii, către o democrație pe care am reușit să o construim, dominați însă de iluzia unei tranziții care pare interminabilă. Poate că totuși lucrurile nu sunt atât de rele pe cât ne grăbim să credem de cele mai multe ori și tocmai datorită dinamismului care o însuflețește democrația apare ca fiind în permanență perfectibilă.
Istoria recentă are calitatea sau, în orice caz, însușirea de a stârni aproape de fiecare dată pasiuni aprige. Tocmai palida demarcație sau relația cauzală dintre recent și prezent reprezintă forța motrice a acestui tip de istorie care de cele mai multe ori se scrie mai degrabă cu inima, cu frunțile ridate și cu palmele transpirate decât cu răceala detașării pe care pare să o ofere doar timpul. De pildă, pentru că vorbim despre 20 mai, doar pronunțarea numelui Ion Iliescu naște tot atâtea păreri, imagini, atitudini cât ar putea naște istorii.
Revenind însă la subiectul nostru, poate că cel mai bine ar fi să derulăm, pe scurt, filmul evenimentelor care au dus la un deznodământ previzibil. Acesta este relativ simplu. Revoluția din decembrie a însemnat, aproape automat, nu atât desființarea PCR, cât mai ales, prin efectul Decretului nr. 8/1989, crearea unui spațiu propice pentru apariția a sute de partide mai mici sau mai mari, garantând astfel libertatea politică. Printre acestea, au reintrat în legalitate, mai ales cu ajutorul supraviețuitorilor, organizațiile politice eliminate la sfârșitul anilor ’40, de proaspăt instauratul, pe atunci, regim comunist, adică PNL ( Partidul Național Liberal), PNȚ (Partidul Național Țărănesc) și PSDR (Parditul Social Democrat Român). În același timp, pe 23 ianuarie, se înscrie ca partid politic cu intenția de a participa la alegeri Frontul Salvării Naționale, apărut inițial ca organism apolitic care își asumase sarcina de a prelua controlul în contextul vidului de putere creat de Revoluție. Gestul FSN, reprezentat de cuplul Ion Iliescu-Petre Roman, s-a lovit însă, am putea spune pe bună dreptate, de opoziția vehementă a partidelor „istorice” reprezentate de Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Sergiu Cunescu. Ce a urmat face parte dintr-o campanie electorală inextricabilă alcătuită dintr-un amalgam de înțelegeri politice tacite, declarații belicoase, manifestări stradale, mineriade, confruntări violente, totul culminând cu „Piața Universității” și mineriada care i-a pus capăt.
Înființarea CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională) în februarie 1990, tot în urma unei mineriade, a legitimat o realitate ce avea să fie concretizată în alegerile din 20 mai. De altfel, putem spune fără a greși prea mult că au fost de fapt două oferte de realitate care s-au înfruntat. Pe de-o parte realitatea lui Rațiu care spunea: mă voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine, iar pe de altă parte cea a lui Silviu Brucan: voi aveți dreptul să vă exprimați opiniile, iar noi avem dreptul să luăm decizii. Rezultatele alegerilor sunt bine cunoscute, motiv pentru care nu o să insist pe acest aspect. Au fost probabil tot timpul un efect previzibil pentru toți cei care au candidat atunci. Sigur că explicațiile sunt multiple și pot merge de la puterea politică, mesajul transmis de oponenți și până la orgoliile personale care nu de puține ori i-au trădat pe „istorici”.
Atunci, la 20 mai, 90% dintre cetățenii români s-au prezentat la vot. Acum, la 5 zile, dar după 24 de ani, o Românie electorală mult mai mică votează din nou. Cu o prezență estimată la maximum 30%, românii trimit reprezentanți în Parlamentul European. Când am fost oare mai apropiați de democrație? Atunci, în 1990, când 90% din populație a avut de ales dintre sute de partide, desemnându-l câștigător pe acela care a succedat Partidul Comunist, sau acum când doar 30% vor alege dintre câteva partide stoarse de o tranziție lungă sinonimă cu corupția, dar ca parte a Europei Unite? Întrebarea poate părea cinică, dar ea este legitimă și validă. Răspunsul pare evident, dar tema merită reflecție.
Dacă istoria recentă are o natură cauzală, atunci putem spune că Brucan a avut dreptate atunci, în 1990, dar, cu siguranță, dacă ar mai fi în viață, Rațiu ar avea mult mai mult de câștigat astăzi.