După un regim de dictatură cum a fost comunismul în România, sunt necesare pedepsirea celor vinovaţi, recompensarea victimelor și construirea democrației.

La început a fost memoria, spune Chaunu într-o parafrază memorabilă, adăugând apoi că a cunoaşte înseamnă de fapt a-ţi aminti şi că orice criză e în ultimă instanţă o maladie a memoriei[1]. Pierre Chaunu e considerat o figură aparte printre istorici prin accentul pe care îl pune asupra memoriei ca instrument de fixare, de analiză şi de sistematizare a datelor din trecut. În cazul nostru, e vorba despre memoria istorică: aceasta trebuie să fie susceptibilă de a pune în valoare experienţele consumate înaintea noastră[2]. Importanţa memoriei e reliefată şi de istoricul francez Stéphane Courtois: alături de munca istorică, ea reprezintă singura modalitate pe termen lung de reconstituire a societăţilor devastate de înrobirea comunistă[3]. Situaţia României, din acest punct de vedere, e una semnificativ diferită de aceea a altor ţări eliberate şi ele, în ’89-’90, de sub dominaţia acestui regim. Concilierea trecutului comunist cu prezentul s-a transformat la noi într-un proces nefiresc de lung, tergiversat şi mai mult de o societate românească aflată în permanentă tranziţie, o societate căreia i-a fost extrem de dificil să înţeleagă drumul pe care să o apuce, parametrii în care e aşezată lumea noului veac.

Tot ceea ce fusese în decembrie 1989 era în pericol de a rămâne în stadiul de revoltă împotriva dictatorului şi nu împotriva sistemului[4], avea să afirme Liana Şerban – soţia lui George Şerban, autor al Proclamaţiei de la Timişoara. Se impunea astfel realizarea unui document programator care să aducă la cunoştinţa naţiunii române adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. La 12 martie 1990, era adoptată Proclamaţia de la Timişoara; cea mai cunoscută parte a documentului este Punctul 8, care cerea ca niciun fost membru al nomenclaturii PCR sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a deţine funcţii publice pe o perioadă de zece ani sau de trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcţia de preşedinte. Această interdicţie se numeşte lustraţie. Definiţia acceptată de majoritatea ţărilor foste comuniste care au adoptat un cadru legal privind lustraţia este următoarea:

Lustraţia este un proces constând în măsuri administrative de care uzează regimurile post-totalitare pentru a exclude din instituţiile publice acele persoane care au lucrat pentru sau au colaborat cu regimul comunist.

Acest proces este însă unul mult mai larg, în sensul extinderii lui asupra tuturor acelor persoane care au deţinut funcţii publice după 1990, pentru că doar astfel ar rămâne în memoria colectivă dimensiunile statului totalitar comunist, ale cărui efecte nefaste au continuat şi în lunga perioadă de tranziţie. Textul legii specifică faptul că adoptarea prezentei legi este necesară pentru consolidarea valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor fundamentale prevăzute de Constituţie, justificând astfel restrângerea exercitării drepturilor şi libertăţilor unor persoane[5].

E de ordinul evidenţei că sistemul juridic al unui stat democratic nu poate funcţiona eficient decât atunci când oamenii care îl compun şi-au interiorizat şi asumat valorile democratice, fie pentru că au fost crescuţi şi educaţi în acest spirit, fie pentru că moralitatea şi conştiinţa nu le-au fost pervertite, alterate de factori de importanţa şi consistenţa unui astfel de regim, bunăoară. În condiţiile în care numeroasele aspecte represive ale sistemului comunist sunt recunoscute în unanimitate, e clar că pilonii acestui sistem au fost tocmai indivizii care l-au făcut eficient şi funcţionabil; astfel, lustraţia s-ar fi constituit drept reper moral într-o societate cu răni încă sângerânde, ce se străduia, din toate puterile, să se refacă. Aceste eforturi durează de mai bine de două decenii, şi, din păcate, numeroasele generaţii de oameni politici care s-au succedat la conducerea ţării au refuzat categoric a le sprijini în vreun fel.

După mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului şi după nesfârşite tergiversări, legea lustraţiei avea să fie în sfârşit adoptată, în 2012, pentru a fi declarată în acelaşi an neconstituţională de Curtea Constituţională a României. Eforturile de a implementa acest atât de necesar proiect şi în România au fost, iată, din nou zădărnicite. Din motive lesne de înţeles, majoritatea partidelor politice postdecembriste au avut o atitudine ostilă faţă de acest proiect legislativ, îndeosebi cele de stânga. Motivaţia Curţii Constituţionale a fost aceea că legea a fost adoptată prea târziu; într-adevăr, majoritatea ţărilor ieşite de sub dominaţie sovietică adoptaseră o astfel de lege în primii ani de după 1990. Cu toate acestea, consider că o astfel de lege ar fi fost necesară, fie şi după atâta timp de la căderea comunismului. Adoptarea ei ar fi eficientizat semnificativ procesul de trecere la democraţie, de asumare a noilor valori şi principii care, în lumea secolului al XXI-lea, au devenit deja veritabile repere politice. Mai consider, de asemenea, că o astfel de lege ar fi limitat cu mult îndelungatul şi dificilul proces de tranziţie al societăţii româneşti postdecembriste.

Am vorbit despre memoria istorică şi despre importanţa rememorării ororilor unuia dintre cele mai represive şi inumane regimuri politice din istorie. Putem aminti în acest sens un exemplu de extraordinară şi consecventă muncă istorică, al cărei rezultat se constituie ca dovadă a memoriei noastre colective: Memorialul Durerii de la Sighet.

Aici au distrus comuniştii România dinaintea anului 1940, aici îşi reia România cursul istoriei după 1989[6]

Închisoarea în care şi-au găsit sfârşitul unele dintre cele mai importante personalităţi de secol XX, printre care Iuliu Maniu, liderul ţărăniştilor, ori acela al liberalilor, Constantin Brătianu, devenise o ruină când o echipă de importanţi oameni de cultură avându-i exponenţi pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan a decis să ridice acolo un Memorial în cinstea victimelor comunismului.

Sighetul este simbolul importanţei şi necesităţii societăţii civile şi statului de drept, în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria – povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv[7].

Memoria istorică e deosebit de importantă pentru că doar cu ajutorul ei se poate produce reconcilierea. Reconcilierea e un deziderat fundamental al societăţilor aflate odinioară sub dominaţia comunismului; ea înseamnă dreptate, justiţie şi iertare. După un astfel de regim de dictatură, sunt necesare pedepsirea celor vinovaţi, precum și recompensarea materială şi morală a victimelor şi construirea unui sistem democratic prin crearea prealabilă a unuia juridic reformat. În ultimă instanţă, atunci când justiţia nu poate fi o formă de memorie, memoria însăşi poate fi o formă de justiţie (Ana Blandiana).


[1] Pierre Chaunu, La memoire de l’eternité, p.11
[2] Constantin Galeriu, Memorie antologică şi memorie istorică, în Memoria, 11/1994, p. 8-10
[3] Stéphane Courtois, Comunism şi totalitarism, ed. Polirom, 2011, p.238
[4] Adevărul despre Proclamaţia de la Timişoara. Interviu cu Liana Şerban, 3 martie 2010, Cristian Oprea, Cotidianul
[5] www.avocatnet.ro, Legea Lustraţiei – expunere de motive şi text integral
[6] Stéphane Courtois, op.cit, p.236
[7] Ana Blandiana, Un drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor, în vol. Instaurarea comunismului între rezistenţă şi represiune, 1995, Bucureşti, p.517

sursa foto