În ultimul deceniu suporterii românii au avut nopți albe pricinuite de meciurile de peste ocean ale campionilor din box Leonard Doroftei și Lucian Bute, iar în urmă cu 20 de ani fanii sportului au fost nevoiți să se trezească cu noaptea în cap să vadă naționala de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1994, găzduit de Statele Unite ale Americii.
În luna martie a acestui an, un nou motiv a dat peste cap planurile de somn ale românilor: Simona Halep.
Românca noastră, numărul 3 mondial, a avut o lună aproape perfectă în dubla americană de la Indian Wells – Miami, câștigând primul turneu într-o finală cu fostul număr 1 mondial, Jelena Jankovici, și pierzând după un meci spectaculos în fața uneia dintre cele mai mari jucătoare din toate timpurile, Serena Williams, în semifinalele turneului din Florida. O prestație excelentă pentru Halep care într-o lună de competiție a reușit să câștige 10 din 11 meciuri și care a reușit să își încânte fanii care apreciază tenisul, dar și pe cei de conjunctură, specializați cel mai probabil pe fotbal.
Tocmai acest ultim grup de fani a supărat Simona prin decizia ei de a nu participa, pentru prima oară în cariera sa, la Fed Cup[1], împotriva Canadei. Neinstruiții în tenis nu vor putea înțelege uzura pe care acest sport ți-o produce. Toate acele sprinturi continue pe 100 de m² pe care românca le-a făcut timp de o lună i-au impus practic o pauză forțată. Un time-out pe care l-ar fi întrerupt mai devreme, după cum spune tenismena, dacă meciul de Fed Cup s-ar fi desfășurat în Europa, unde va avea obligații începând cu Turneul de la Stuttgart. Însă acest lucru nu a contat pentru cârcotași. Pentru ei absența Simonei e o dovadă de trădare națională. Ce dacă de fiecare dată când ea intră pe teren crainicul arenei spune and now, from ROMANIA, Simonaaa Haleeep? Dar poate despre acest lucru este vorba până la urmă când vorbim despre actualul număr 3 mondial WTA. Despre pasiunea pe care o produce în rândul suporterilor și intrigile pe care fiecare meci al ei, fie că este o victorie sau o înfrângere, le creează. Și atunci merită discutat locul său în istoria sportului românesc.
Să mă ierte cei doi mari campioni pe care i-am pomenit la începutul articolului, Bute și Doroftei. Să mă ierte și Elisabeta Lipă, Gabriela Szabo, Ivan Patzaichin, Virginia Ruzici sau Sandra Izbașa. Dar până acum când vorbeam de sportivi reprezentativi pentru România ne opream toți la trei nume: Nadia, Hagi și Năstase. Deși toți cei menționați anterior sunt uriași pentru noi și pentru sportul nostru, cei trei fac parte dintr-o categorie aparte, cea a sportivilor recunoscuți mondial.
Înaintea performanțelor Simonei Halep în SUA, un alt nume era pe buzele tuturor americanilor. Într-o vară toridă, când calculatoarele încă nu aduceau lumea atât de aproape și nu o făceau atât de inactivă, când Michael Jackson încă nu scosese They Don’t Care About Us, când KFC și McDonald’s nu se băteau în meniuri de 5 lei, pe Mihaela o chema „Țiganu”, iar Adi Mutu se apucase doar de țigări. Atunci, un jucător la care Real Madrid renunțase atât de ușor și care a ales calea exilului la Brescia în Serie B ridica 90.000 de oameni în picioare pe arena Rose Bowl din Pasadena, California. Gică Hagi, căci despre el este vorba, a trimis o ghiulea în vinclul Columbiei, două pase memorabile către Florin Răducioiu și alte două faze memorabile împreună cu Ilie Dumitrescu împotriva Argentinei și a readus România în prim-planul sportului mondial.
De ce am spus că a readus? Pentru că în urmă cu 18 ani, un pic mai la nord de locul în care Hagi, Dumitrescu și Răducioiu au făcut istorie pentru fotbalul românesc, o fetiță de nici 15 ani făcuse istorie. Istorie nu pentru sportul românesc, nici pentru România, ci pur și simplu istorie. La Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal s-a acordat prima notă de 1,00 din istoria acestui sport, fără ca gimnasta să fi căzut de pe aparat. Asta pentru că tabela de scor nu știa să afișeze nota 10, ceea ce însemna că Nadia Comăneci din România reușea să devină prima gimnastă din istorie care obținea această notă. De altfel, a repetat această performanță de șase ori, a câștigat trei medalii de aur: individual compus, bârnă, paralele, o medalie de argint cu echipa României și o medalie de bronz. La nici 15 ani, Nadia scria istorie și scotea în evidență o mică țară comunistă, dar ambițioasă, pe harta lumii.
Însă această țară a fost pusă pe harta lumii chiar mai înainte de către unul dintre cei mai buni tenismeni ai tuturor timpurilor. Un personaj care fermeca audiența, era apreciat de adversarii săi și foarte iubit de femei. Sau parcă era: „care a iubit foarte multe femei”? Oricum, acest jucător, poreclit Nasty, avea să fie primul român care a câștigat un turneu de mare șlem, în 1972 la US Open, performanță repetată în 1973 la Rolland Garros. De asemenea, a câștigat de patru ori Turneul Masters: 1971, 1972, 1973 și 1975 și are în palmares 58 de trofee la simplu și 45 la dublu. Totodată, Ilie Năstase a dus de trei ori România în finala Cupei Davis (1969, 1972, 1973) într-o echipă formidabilă cu Ion Țiriac, fiind poate unul dintre puținii oameni care și-au câștigat dreptul să o critice pe Simona Halep pentru absența de la Fed Cup.
Acestea fiind spuse, putem constata foarte ușor de ce troica Năstase-Comăneci-Hagi este reprezentativă pentru sportul românesc. Ce mai au acești sportivi în comun cu Halep este că toți patru s-au remarcat în America. Astfel că se poate pune o întrebare legitimă: este Simona Halep al patrulea as din careu? Sau, ca să păstrăm referințele americane, este ea a patra personalitate de pe Muntele Rushmore al sportului românesc? Opinia mea sinceră ar fi că încă nu. Dar dacă tenismena ce încă nu a împlinit 24 de ani va reuși să mențină performanțele din ultimii doi ani, are toate șansele să devină. Poate chiar după Rolland Garros-ul din acest an, pe care în precedenta finală a fost atât de aproape să îl câștige. Până atunci, întoarcerea ei în Europa, de săptămâna viitoare, va fi de bun augur pentru somnul românilor.
Deocamdată însă trebuie să le urăm mult succes fetelor din Fed Cup. Avem 6 sportive în top 100 mondial, performanță pe care România nu o mai repetă în vreun clasament pozitiv în niciun alt domeniu, nu doar cel al sporturilor. Naționala de Fed Cup a României nu stă în Simona Halep sau Monica Niculescu, la rândul său absentă din pricina unor motive de sănătate. Iar Irina Begu, Alexandra Dulgheru, Andreea Mitu și Raluca Olaru sigur vor dori să demonstreze acest lucru tuturor, în 18-19 aprilie, în fața Canadei.
[1] Competiție de tenis feminin asemănătoare Cupei Davis de la masculin în care reprezentative naționale joacă între ele, într-un sistem cel mai bun din 3 sau 5 meciuri.