Ați făcut minuni care vor străluci
peste veacuri în analele noastre.
C.G.E. Mannerheim
Războiul de Iarnă a reprezentat dovada că un stat foarte mic poate învinge, într-un mod foarte clar, cel mai mare stat din lume, dar că treptat raportul de forțe în război înclină decisiv balanța în favoarea unuia dintre beligeranți.
Al Doilea Război Mondial (1939-1945) nu a fost doar cel mai sângeros conflict din istorie, ci și unul care a produs surprize neașteptate. O asemenea surpriză este reprezentată de războiul ruso-finlandez, denumit și Războiul de Iarnă, în care populația unei țări, Finlanda, a fost mobilizată cu un spirit patriotic în apărarea în fața invadatorului. Cu un moral foarte ridicat, armata finlandeză a dat dovadă de mult eroism reușind ceea ce mulți considerau imposibil: să învingă o armată mult mai numeroasă. Făcând o comparație cu povestea biblică, Finlanda poate fi personificată în David, iar Uniunea Sovietică în Goliat.
Pactul de neagresiune germano-sovietic Molotov-Ribbentrop stabilea împărțirea Europei între cele două mari puteri revizioniste: Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă avea să anexeze teritorii din estul Europei (Țările Baltice, estul Poloniei). În septembrie 1939, precum celelalte țări scandinave, Finlanda s-a declarat neutră, însă nu a rămas așa până la sfârșit[1]. URSS a demarat negocieri pentru un schimb teritorial cu Finlanda în octombrie, cerând teritorii ce însumau în total 2.761 km2. Aceste teritorii aveau o importanță strategică pentru apărare în caz de invazie. Important pentru sovietici era să împingă granița cu Finlanda cât mai la vest, în cazul unei atac german. În schimb, aceștia oferea un teritoriu de 5.523 km2 de la graniță, aproape nelocuit. Finlandezii și-au arătat disponibilitatea de a ceda teritoriile, dar s-au arătat implacabili în privința renunțării la portul Hangö, pe motiv că acest lucru ar însemna o încălcare a politicii lor de strictă neutralitate.[2] Pe data de 30 noiembrie 1939, rușii au răspuns la respingerea finlandezilor prin bombardarea capitalei Helsinki, iar ostilitățile s-au deschis de-a lungul frontierei. Astfel, Goliat îl provoacă pe David.
Armata regulată finlandeză era formată din aproximativ 300.000 oameni, iar conducătorul acesteia în acea perioadă a fost Mareșalul Carl Gustaf Emil Mannerheim[3]. Aproape toată armata staționa pe Istmul Karelian[4], într-o centură fortificată formată din cazemate din beton și tranșee, cunoscută drept Linia Mannerheim. Finlandezii au fost nevoiți să apere o frontieră de peste 1.000 de kilometri, din nordul lacului Ladoga până la Oceanul Arctic. În mod suplimentar, finlandezii aveau unități formate din circa 100.000 de femei, pentru a îndeplini sarcini administrative. Ei nu se puteau compara cu aviația, tancurile sau flota rușilor. Așa se prezenta David.
Contra acestei forțe, armata rusă era formată din aproximativ 1.000.000 de oameni, 1.000 de tancuri și aproximativ 800 de aparate de zbor. Aproape jumătate din armată se afla pe Istmul Karelian, contra Liniei Mannerheim. Așa se prezenta Goliat. Practic s-au purtat două războaie separate. Pe Istmul Karelian, finlandezii au stat îngropați în pământ, pregătiți pentru confruntarea cu rușii. Acolo, soldații s-au ghemuit în cazemate și tranșee, camuflați în zăpadă, îmbrăcați în salopete albe, în așteptarea inamicului. Rușii au atacat masiv, având loc bombardamente grele ale orașelor finlandeze, dar rezultatul a fost mai degrabă întărirea hotărârii finlandezilor de a lupta decât slăbirea resurselor acestora.
În nordul Finlandei, rușii au făcut unele progrese, reușind să cucerească portul Petsamo. În Finlanda centrală ei au suferit totuși înfrângere după înfrângere. Aici ei au trecut cu ușurință frontiera, însă deoarece coloanele lor grele au avansat de-a lungul câtorva drumuri, armata finlandeză i-a atacat și i-au învins[5]. Aceasta este prima lovitură a praștiei lui David.
Rușii estimau inițial că ocuparea Finlandei avea să dureze doar câteva săptămâni. Chiar li se recomanda trupelor să nu treacă din greșeală frontiera suedeză. Luptele primei săptămâni le-au arătat comandanților sovietici că se înșelau și că nu putea fi vorba de un război-fulger. La începutul lui decembrie, rușii de pe istm erau exasperați. Calculele lor s-au dovedit greșite. În ciuda pregătirilor și resurselor, ei întâlniseră numeroase greutăți în aprovizionarea trupelor ce operau pe frontul vast, aproape pustiu. Armata sovietică înainta în coloane separate de kilometri întregi de păduri pustii și fără posibilitatea ca diviziile să poată coopera. Terenul împădurit îi împiedica să profite de superioritatea numerică și materială ca în cazul Istmului. Astfel, finlandezii au putut să atace coloanele una câte una dându-le lovituri decisive[6]. David învinge din nou.
La Tolvajärvi a avut loc una dintre cele mai importante încleștări ale războiului. După o ofensivă rusească începută la 7 decembrie, dar respinsă inițial, finlandezii au atacat la 12 decembrie prin surprindere. Armata rusă nu a rezistat și a fost zdrobită. Iar în ciuda pozițiilor solide și a tancurilor de care dispuneau, la 14 decembrie finlandezii au recucerit toată regiunea Tolvajärvi. Pierderile suferite de către ruși au fost cele mai mari din tot războiul. Această bătălie a avut o influență strategică și psihologică pentru finlandezi, iar vestea victoriei a trezit reacții benefice și în alte zone ale frontului și a inspirat comandamentului și nației un sentiment de încredere în armată[7].
Tot pe 7 decembrie, în nord, în pădurile întinse de la Suomussalmi, s-a desfășurat o luptă foarte crâncenă, între forțe inegale. Armata rusă ocupase satul Suomussalmi, astfel că drumul le era liber spre vest. Însă finlandezii au realizat un atac surpriză, reușind să taie pe 11 decembrie comunicațiile rutiere sovietice. În ziua următoare, la o temperatură de -40°C, finlandezii au atins centrul satului, apărat cu încrâncernare de soldații ruși susținuți de artilerie și numeroase tancuri. După cinci zile de lupte dure, cea mai mare parte a satului fusese cucerit de finlandezi. În ciuda superiorității covârșitoare rusești, și a unei temperaturi ajunse chiar la -46°C, finlandezii au făcut posibil imposibilul.
Bătăliile de la Tolvajärvi și Suomussalmi sunt cele mai remarcabile din război fiindcă au avut o importanță decisivă în stimularea forței de rezistență a finlandezilor.[8]. Goliat pare neputincios.
La sfârșitul primei luni de război s-a putut observa că situația evoluase contrar așteptărilor, trupele finlandeze producând surprize ce au uimit o lume întreagă. Trupele rusești au arătat că nu erau puse cu totul la punct, iar condițiile climaterice își spuseseră cuvântul. Pe alte fronturi, atacurile au fost stopate, sovieticii suferind mari pierderi, ceea ce le-a permis finlandezilor să captureze o mare parte din armamentul acestora. Pe mare toate atacurile navale sovietice fuseseră respinse. Supremația aeriană sovietică nu a avut un efect decisiv, aviația URSS ieșind cu mult în pierdere: un avion finlandez distrugea, în medie, trei sovietice[9]. Goliat este neputincios.
În ianuarie 1940, sovieticii au lansat atacuri, respinse de trupele finlandeze, care și-au făcut apariția pe schiuri, purtând puști cu ghinturi și tunuri ușoare. Tancurile rusești au încercat să treacă dincolo pe suprafața lacurilor înghețate; finlandezii au spart gheața lacurilor și au scufundat tancurile înăuntru, forțând supraviețuitorii să se întoarcă la drumul strangulat. Pe toată durata lunii ianuarie, atacurile rusești au fost respinse. David gândește mult mai bine ca Goliat.
Chiar dacă rușii nu-și pregătiseră mai mult decât finlandezii asaltul, se poate spune că au suferit pierderi mai grele decât cele ale inamicului. În luna februarie, rușii s-au concentrat pe Istmul Karelian. Au fost aduse numeroase întăriri pe Istm. Pe data de 1 februarie ei au declanșat atacuri puternice, concentrându-se asupra atacului timp de aproape două săptămâni, ignorând pierderile, care atinseseră proporții fantastice și, în final, pe 13 februarie, frontul finlandez s-a prăbușit. Finlandezii au fost împinși la capătul istmului și pe data de 1 martie, disperați și nemaiavând nicio speranță de ajutor din Vest, au început negocierile de pace. Războiul de Iarnă a luat sfârșit pe data de 12 martie 1940, după 105 zile de lupte, mult mai multe decât crezuseră rușii inițial[10]. În ziua de 13 martie, s-a anunțat că toate condițiile impuse de sovietici au fost acceptate[11]. Este interesant de observat cum erau motivați finlandezii, dovadă fiind Ordinul de zi din 14 martie, adresat de mareșalul Mannerheim:
Soldați ai glorioasei Armate Finlandeze!
Pacea s-a încheiat între țara noastră și Rusia Sovietică, o pace dură care dă Sovietelor aproape toate câmpurile de luptă pe care v-ați vărsat sângele pentru tot ceea ce prețuim drept scump și sfânt. Nu ați vrut războiul, iubeați pacea, munca și progresul, dar lupta v-a fost impusă. Ați făcut minuni care vor străluci peste veacuri în analele noastre. […] Mulțumesc Armatei și tuturor armatelor care, într-o evoluție nobilă, au îndeplinit atâtea fapte vitejești din prima zi a războiului, pentru îndârjirea cu care au trecut la atac împotriva unui vrăjmaș superior ca număr și dotat cu arme în parte necunoscute și pentru tenacitatea cu care s-a cramponat de fiecare fâșie a teritoriului național. […] La capătul a șaisprezece săptămâni de lupte sângeroase fără încetare, zi și noapte, armata noastră a rămas, până în această clipă, invincibilă împotriva unui inamic care, în ciuda pierderilor enorme, a crescut permanent ca număr. […] Soarta noastră este dură, pentru că trebuie să abandonăm unei nații străine, cu alte concepții și idealuri decât ale noastre, un pământ pe care ne-am clădit așezări cu sudoare și trudă. […] Avem conștiința mândră a unei misiuni istorice pe care vom continua s-o îndeplinim, pentru a apăra civilizația occidentală care este patrimoniul nostru de secole, dar știm, de asemenea, că ne-am plătit până la ultima centină datoria față de Occident.[12]
Finlandezii au fost nevoiți să încheie pacea pentru a evita ocuparea țării lor, din cauza faptului că erau copleșiți numeric de sovietici. Nu se poate spune că finlandezii au pierdut războiul. Efortul lor de a-și apăra țara, motivați de patriotism și conștienți că luptă pentru existența statului lor au fost factorii decisivi care au înclinat balanța în favoarea lor împotriva unui invadator ce dorea să îi pedepsească fiindcă cererea lui fusese refuzată. Sau, mergând pe comparația biblică reeditată, David l-a învins pe Goliat, dar cum Goliat părea nemuritor, pentru a-și salva semenii, David s-a dat bătut.
[1] La 1 septembrie 1939, invadarea Poloniei de către Germania nazistă a reprezentat declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul-fulger, a fost tactica folosită de germani și presupunea faptul că țara invadată trebuia ocupată cât mai rapid; în cazul acesta – două săptămâni.
[2] Liddell Hart – Istoria celui de-al doilea război mondial., p. 66
[3] Carl Gustaf Emil Mannerheim (1882-1946), originar dintr-o familie nobilă suedezo-finlandeză, a fost numit, datorită experienței sale militare, comandant al armatei finlandeze după atacul sovieticilor de pe 30 noiembrie 1940, armată pe care a condus-o pe toată durata războiului. Un an mai târziu a condus armata finlandeză pe Frontul de Est în calitate de cobeligerant al Germaniei naziste, reușind să recupereze teritoriile pierdute în anul anterior. În 1944, în urma numeroaselor victorii ale Uniunii Sovietice împotriva Germaniei, Finlanda a ieșit din război, și Mannerheim a fost ales președinte, funcție pe care avea să o dețină până în 1946, când, din motive de sănătate, a fost nevoit să demisioneze. A murit în Elveția, în 1951.
[4] Istmul Karelian este o fâșie îngustă de pământ dintre Golful Finic și Lacul Ladoga.
[5] James L. Stokesbury– Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, pp. 67-68
[6] C.G.E. Mannerheim – Memorii., Ed. a II-a, Editura Militară, București, 2011., pp. 194-195
[7] Ibidem, pp. 198-199
[8] Ibidem, pp. 201-203
[9] Ibidem, p. 206
[10] James L. Stokesbury, op. cit., pp. 68-69
[11] Liddell Hart, op. cit., p. 69
[12] Carl Gustaf Emil Mannerheim apud C.G.E. Mannerheim, op. cit., pp. 224-226