Originea Țărilor Române în scrierile a doi străini (I)

Întemeierea unui stat este rezultatul unor acţiuni pornite din mai multe dorinţe şi necesităţi, cum ar fi dorinţa de neatârnare a unui popor de altul şi necesitatea de a-şi dezvolta propria sa cultură şi propriile sale tradiţii într-un spaţiu personal. O altă necesitate este rezistenţa pe care trebuie să o aibă în faţa popoarelor străine, năvălitoare, care ar vrea să le supună. Astfel, aceste neamuri care caută să scape de asuprire, îşi dau seama de avantajul unificării lor sub un singur steag, sub un singur conducător, capabil să le îndrume şi să pună bazele unei dinastii ce va sta în fruntea acelui neam, conducându-l prin istoria atât de schimbătoare.

Neamul românesc nu a fost de la formarea sa un neam unit sub un singur conducător, în mare parte şi din cauza năvălitorilor străini care au trecut peste pământul românesc, dar şi din cauza imperiilor care au stat în coasta sa şi au căutat mereu ca neamul românesc să nu fie unit, aşa cum se cuvenea. Poate că şi-au dat seama şi de faptul că fiind unit, neamul românesc va fi mai puternic decât se credea şi va putea să le ţină piept mult mai bine celor ce căutau să-l dezbine şi să-l cucerească. Dar cu toate acestea, în Evul Mediu, conştiinţa naţională a românilor nu exista, aşa cum va exista ea în vremurile când prin toată Europa spiritele naţionale se aprindeu şi în vremurilor marilor Revoluţii. În timpul când neamul românesc era condus de un Ştefan cel Mare, de un Vlad Ţepeş, de un Radu de la Afumaţi, această conştiinţă naţională nu era la fel de puternică. Poate că de aia, în 1473, când a intrat în Ţara Românească şi l-a izgonit pe Radu cel Frumos din ţară, Ştefan cel Mare a ales să-l pună pe Basarab Laiotă, şi nu să-şi ia tronul pentru el. Considera că Ţara Românească este moşia altei familii, a altuia, şi nu putea să-şi permită să se amestece. Nu considera că are drepturi în Ţara Românească, ci doar în Ţara Moldovei. Cu siguranţă că era perfect conştient de faptul că cei din ţara unde mai înainte vreme pribegea tatăl său sunt români, dar, cum am spus şi mai sus, considera Ţara Românească ca fiind moşia altei familii[1].

Cu toate acestea, şi neamul românesc a avut două formaţiuni statale ce i-au permis să-şi dezvolte, într-o oarecare măsură, o cultură, o literatură, o artă, să-şi cultive tradiţiile, chiar dacă influenţele au venit din toate părţile, fie că a fost vorba de otomani, de ruşi, de polonezi sau de unguri. Pare destul de interesant cum aceste mari puteri s-au bătut din toate timpurile pentru a avea controlul şi ajutorul acestor două mici ţărişoare care au fost Moldova şi Ţara Românească. Poate că şi-au dat seama de bogăţia pământurilor de aici şi de avantajele pe care aceste pământuri le-ar fi adus lor. Otomanii nu au transformat niciodată Ţara Românească în paşalâc, deşi ar fi putut de atâtea ori, deoarece cunoşteau prea bine că administraţia lor, compusă din oamenii lor, nu fructifică resursele pământului, ci le seacă, le distruge, astfel că au preferat să lase în ţară domni pământeni, cu administraţia locului, pentru că oricum cea mai mare parte dintre resurse tot la ei ajungea, iar domnii pământeni şi administraţia locului ştiau cum să aibă grijă de pământul pe care îl aveau de atâta vreme[2].

Începuturile celor două state medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, sunt undeva prin secolele XIII-XIV. Putem spune despre Moldova că a fost întemeiată de către Bogdan, căci el este adevăratul întemeitor şi cel care a pus bazele Moldovei. Acesta, certându-se cu regele Ungariei, a căzut la pace cu el, însă pe la anul 1359, intrând în conflict încă o dată cu acesta[3], se hotărăşte să-şi părăsească locuinţa sa din Maramureş şi trece munţii împreună cu familia şi nişte soldaţi, îi izgoneşte pe urmaşii lui Dragoş, şi se pune el domn. Bogdan este cel care întemeiează cu adevărat statul medieval al Ţării Moldovei şi ca o dovadă foarte bună stă numele pe care l-au dat turcii Moldovei, acela de Kara-Bogdan, nume pe care cu siguranţă l-au dat pentru că se ştia de la cine a pornit acest mic principat din Estul Europei. Pentru Ţara Românească lucrurile se complică. Legenda ne spune că Negru Vodă, pe la anul 1290, vine din Ţara Făgăraşului şi-i scoate pe tătari din ţară, întemeiează Câmpulungul şi ceilalţi se aşază sub steagul său, iar astfel se întemeiează statul românesc de la sud de Carpaţi. Cei mai mulţi istorici resping legenda, pe care o numesc o simplă legendă, şi spun că statul medieval Ţara Românească s-a format prin unificarea tuturor formaţiunilor statale de la sud de Carpaţi într-una singură. Perfect de acord. Dar cine a făcut oare această unire? Aici este marea enigmă, iar documentele sunt foarte puţine şi nu spun deloc ceva clar. Ar putea fi chiar Negru Vodă cel care le-a unificat, ar putea fi chiar Thocomerius (Tugomir, Tihomir), tatăl lui Basarab, sau ar putea fi chiar Basarab I, supranumit Întemeietorul. Legenda lui Negru Vodă a persistat sute de ani în memoria colectivă a poporului şi, pe bună dreptate, putem spune că este mai mult decât o legendă, mai ales că sunt atâtea dovezi care ar înclina spre adevărul ascuns în ea. La 1636, când marele clucer Socol primeşte de la Matei Basarab sarcina să restaureze Biserica Domnească din Câmpulung, vechea pisanie nu ma exista, însă Matei Basarab dă ordin să se pună una nouă care spune că lăcaşul a fost prima oară construit la 1215[4]. Cu siguranţă că este o greşeală, dar important este că memoria lui Negru Vodă era încă prezentă în mintea poporului. La fel, raguzanul Luccari spune despre Negru Vodă că a adus nişte întărituri oraşului Bucureşti, după ce a construit Câmpulungul[5]. Legenda a rămas atât de întipărită în minţile oamenilor, încât nu se poate admite că în ea nu există mai mult decât un sâmbure de adevăr.

În sursele externe, numele Ţării Româneşti mai este şi Valahia sau Ungro-Vlahia. Despre Ungro-Vlahia, cei mai mulţi istorici spun că ar însemna Valahia de lângă Ungaria. Dar ar putea la fel de bine să însemne şi Valahia care atârnă de Ungaria, iar acest lucru ni se pare mai plauzibil. Abia la anul 1330 Ţara Românească îşi dobândeşte îndependenţa faţă de Regatul Ungariei, după biruinţa lui Basarab contra lui Carol Robert de Anjou şi chiar dacă Basarab I ar fi cel care a întemeiat ţara, şi ştim cu exactitate că el a domnit de la 1310, atunci tot sunt 20 de ani în care Ţara Românească a fost sub suzeranitatea coroanei maghiare, iar numele de Ungro-Vlahia pare mai plauzibil ca fiind cel de Valahia care atârnă de Ungaria. După biruinţa lui Basarab acest nume s-ar fi păstrat în continuare, la fel cum şi Kara-Bogdan şi Bogdania s-au păstrat după moartea lui Bogdan. Chiar şi A.D. Xenopol a propus această teorie, care nu pare a fi deloc imposibilă, ci chiar plauzibilă[6].

Din multitudinea de călători care au ajuns prin părţile noastre unii dintre ei au şi scris despre aceste locuri. Au scris despre bogăţia pământului, despre moravurile oamenilor; au susţinut teza romanităţii românilor şi au vorbit şi despre întemeierea statelor medievale. Unii au descris clima, au descris unele evenimente importante din istoria Românilor, pe domni, modul de succesiune la tron şi multe alte lucruri. Noi ne vom opri asupra întemeierii Ţărillor Române, la primii domni şi la originea numelor ţărilor şi neamului, aşa cum ne apar ei descrişi şi puşi în paginile istoriei de către aceşti călători sau învăţaţi care s-au interesat de Români.

Va urma