File din viața unei fete de țăran (I)

de Ileana Pop

M-am născut în 1939, anul când a început Al Doilea Război Mondial, în Rotunda, o comună din Oltenia. Aveam trei luni când tata a fost concentrat în război, iar mama a rămas singură acasă, cu trei copii, eu fiind cea mai mică. Împreună cu tata, a fost trimis pe front şi fratele lui mai mic, Ion, care a lăsat şi el în sat o soţie, Dumitra, şi doi copii mici, Marin şi Viorel.

Din cauza stresului şi a epuizării fizice, mamei i-a încetat secreţia lactată. Încă o grijă în plus pentru sărmana mama: Cu ce să mă hrănească?

Era perioada când caprele aveau ieduţi şi-i alăptau. Mătuşa Maria, sora tatălui meu, a găşit soluţia salvatoare: „Ţăţică, o punem să sugă la capră.”

Mama, îndoită, neştiind reacţia caprei faţă de mine, nu s-a arătat prea încântată: „Marie, mă tem. Dacă capra o loveşte cu picioarele, mai dau de alt necaz.”

Mătuşa, curajoasă, şi-a facut semnul Sfintei Cruci, a închinat capra, m-a luat în braţe, mi-a pus ţâţa caprei în gură, iar eu, înfometată, am supt cu spumiţe.

Capra m-a adoptat uşor, parcă a înţeles, draga de ea, zbuciumul sufletesc al mamei şi grija ei că n-avea cu ce să mă hrănească.  Astfel, rând pe rând, eu şi ieduţa împărţeam ugerul. După ce ieduţa a fost înţărcată, am rămas singură la „doica” mea,  căpriţa Miţa.

Mama mergea zilnic la câmp cu carul cu boi de care lega și capra. Pe mine mă lua într-o copăiţă din lemn, pe care o trăgea cu o sfoară, pe măsură ce se depărta, în timpul prăşitului la porumb sau la alte lucrări ale câmpului. Când venea ora mesei, marcată de plânsetul meu,  mama mă punea rapid la ugerul caprei şi începeam să sug. Se pare că nu mă deranjau nici mirosul neplăcut emanat de părul caprei, nici colbul care mai rămânea pe uger, după ce mama îl ştergea cu o cârpă udă. Nu mă impresiona nici behăitul caprei după ieduţa ei. Eu sugeam cu disperare să-mi umplu stomăcelul şi să-mi potolesc foamea. Mi-a prins foarte bine laptele de capră, am crescut în greutate şi am căpătat o imunitate deosebită.

***

Le-am spus de multe ori povestea asta nepoţilor şi nu le venea să creadă că au existat şi astfel de vremuri. Am crescut fără biberoane sterilizate, fără lapte fiert şi fără frigider. Dar cel mai tare  s-au minunat de amintirile din timpul bombardamentelor.

Aveam 4 ani, era în anul 1943. Cel de-Al Doilea Război Mondial era în toi şi crea fiori în fiecare casă de ţărani.

În curtea casei părinteşti, o barză îşi făcuse cuibul pe acoperişul unui grajd şi în fiecare an se întorcea la cuibul său. Când se anunţau bombardamentele, clopotele bisericii din sat băteau continuu, semn că trebuia să ne ascundem. În curtea noastră era o groapă, mascată de bozi, nişte plante înalte care răspândeau în jur un miros neplăcut dacă le atingeai.

Mama, împreună cu fina Dumitra, era la câmp, iar tata cu fratele lui, Ion, era pe front. Noi, copiii, cum auzeam clopotele, fugeam disperaţi în groapă şi ne acopeream cu bozii. La scurt timp duduia cerul şi tremura pământul, iar la orizont apăreau avioanele inamice, care produceau un zgomot asurzitor. Toţi cei trei fraţi împreună cu cei doi verişori ne luam în braţe şi începeam să ne rugăm la Maica Domnului, aşa cum ne învăţase mama, ca să ne apere de bombardamente.

Câinii începeau să urle prelung, găinile cotcodăceau şi alergau în adăposturi, gâştele gâgâiau şi îşi adunau bobocii, doar barza stătea, resemnată, în cuibul său, acoperindu-şi puii cu aripile ei lungi.

În timpul bombardamentelor, grija mea cea mare era legată de barză. Plângeam şi mă rugam în primul rând pentru ea: „Doamne ajută ca avioanele să nu-mi brombardeze barza mea”. Nu puteam să pronunţ corect cuvântul „bombardeze”. Cum trecea escadrila de avioane, fugeam glonţ la cuibul berzei să văd dacă trăieşte. Nu pot descrie ce bucurie mă cuprindea când vedeam barza la locul ei. Nu mă mai usturau picioruşele ciupite de urzicile care creşteau în groapă, printre bozi, şi nici nu mai simţeam înţepăturile din tălpi produse de fructele unor plante pe care noi le numeam „ghiurluci”. Eram fericită. Barza trăia. O priveam cum îşi întindea aripile cu pene albe marcate de o  dunga neagră şi bătea din ele, iar puişorii o imitau. Îi auzeam cloncănitul ciocului către puii ei. În mintea mea de copil credeam că-şi mângâie puii , că-i încurajează să nu se teamă de avioane, spunându-le că în curând vor zbura şi ei la fel.

Puii au crescut, au luat lecţii de zbor şi la sfârşitul verii şi-au luat zborul spre ţările calde, lăsându-mă cu un gol în suflet pe care îl putea umple numai speranţa reîntâlnirii cu barza mea iubită, odată cu sosirea primăverii.

***

Când tata s-a întors din război şi noi copiii îl rugam să ne povestească de pe front, în mintea mea de atunci‚ „război” însemna obiectul cu care mama ţesea covoare şi alte pânzeturi. Într-o zi l-am întrebat:

– Tata ce este acela razboi?

Ochii tatălui s-au umplut de lacrimi care i se scurgeau lent pe obraji. Cu o voce stinsă, privind în gol, după o pauză‚ mi-a răspuns:

– Războiul este ceva foarte urât, unde oamenii se bat cu un duşman care vrea să cotropească o ţară, cu multe împuşcături, unde mor oameni nevinovaţi. Să ne rugăm dragii tatei, ca pe pământ să nu mai existe războaie, să fie pace pe pământ şi fiecare să trăiască în ţara lui pe care i-a dăruit-o Bunul Dumnezeu şi pe care este dator s-o apere cu preţul vieţii lui.

Vorbele lui îmi sunt încă atât de vii în memorie încât le aud şi astăzi, derulându-se ca într-un film. Rămânea cu privirea pierdută şi începea să  povestească:

– Mă aflam împreună cu regimentul în Crimeia. Aveam gradul de sergent. În centura vestonului purtam în permanenţă, în spatele cataramei metalice, o iconiţă a Maicii Domnului. Într-una din zile, comandantul nostru ne-a anunţat că în cursul nopţii vom declanşa atacul împotriva inamicului. Ne-a încurajat, ne-a explicat tehnica de luptă, a stabilit cu fiecare ce sarcini aveam de îndeplinit. Tot regimentul şi-a făcut rugăciunile cuvenite, au sfinţit drapelele de luptă şi deviza tuturor era: VICTORIE sau MOARTE. Ne-am pregătit de atac, săpând tranşeele de care aveam nevoie în timpul luptei. Toţi  eram extenuaţi, plini de praf, cu greu ne mai recunoşteam feţele unii altora. Eram tăcuţi şi fiecare medita la clipele care vor urma. Comandantul ne-a anunţat că spre seară va sosi un nou regiment de români, care va ocupa o altă poziţie. După un timp, unul din cei noi sosiţi s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat: „Domnule sergent, mă numesc Badea Ion, sunt din comuna Rotunda, judeţ Romanati (actualul judeţ Olt). Am lăsat în sat o soţie şi doi copii. În seara aceasta avem o misiune grea de îndeplinit. Dacă voi muri, vă rog, domnule sergent, să  trimiteţi veşti soţiei mele”.

Tata, a încremenit la auzul acestor cuvinte şi a exclamat: „Ioane, eu sunt,  Marin , fratele tau, naşul tău!” (tata şi mama le-au fost naşi de cununie cu 5 ani înainte să mă nasc eu).

S-au îmbrăţişat îndelung. Lacrimile le curgeau şiroaie şi le croiau dâre printre firele de praf care le acopereau feţele. S-au rugat unul pentru altul şi Ion, care era mai mic decât tata, i-a spus:

– Nene, adică… naşule, eu nu știu dacă mai scap cu viaţă din acest război. Te rog, dacă voi muri, copiii mei să devină copiii tăi… să ai grijă de ei ca şi de copiii tăi. Dacă eu voi scăpa cu viaţă acelaşi lucru voi face. Ajută-ne Doamne, să scăpăm cu viaţă toţi Românii.

Apoi comandantul a dat ordin de deplasare a noului regiment venit şi tata s-a despărţit de fratele iubit. La miezul nopţii s-a primit ordin de declanşare a atacului împotriva inamicului. Lupta a fost crâncenă, fiecare soldat executa comanda cu o promptitudine şi conştinciozitate desăvârşită. Auzeau în permanenţă încurajările şi comenzile comandanţilor: BRAVO SOLDAŢI! ÎNAINTE! FOC! CULCAT! FOC! TÂRÂŞ! FOC! SOLDAŢI, REPEDE ÎN TRANŞEE! FOC!

În acele clipe nu aveau timp să se gândească la nimic. În faţa lor vedeau doar primejdia, INAMICUL care trebuia învins. Rafale de gloanţe umpleau văzduhul. Mirosul prafului de puşcă şi colbul care se ridica în aer îngreunau respiraţia. La un moment dat, tata a simţit că a fost lovit de un glonte care a ricoşat din catarama centurii. În spatele cataramei se afla Iconiţa Maicii Domnului. Tata şi-a facut semnul Sfintei Cruci, i-a mulţumit Maicii Domnului pentru ajutor şi s-a minunat că a scăpat cu viaţă.

Spre dimineaţă obţinuseră victoria şi Crimeia a fost eliberată. S-a facut bilanţul jertfelor: sute de soldaţi căzuţi la datorie, unii cu gura înfiptă în pământ, alţii cu armele pe piept, cu ochii bulbucaţi spre cer, ciuruiţi de gloanţe. Pe front însă nu-i timp de lamentări. Camarazii supravieţuitori acopereau rapid cu pământ pe cei adormiţi şi le improvizau  o cruce la căpătâi. Le închideau ochii,  le aşezau mâinile pe piept, aşa cum se obişnuia crestineşte, şi porneau la drum într-o nouă misiune.

Când tata ne povestea astfel de întâmplări nu se putea opri din plâns, iar noi, copiii şi mama, lăcrimam lângă el.  Biata mama continuu îşi făcea cruce şi mulţumea Domnului că tata era acasa.

El îşi continua povestea cu încă un episod. Se deplasau cu greutate, nu mai aveau rezerve de apă şi nici alte surse nu se întrezăreau. Când setea îi copleşise deja a început o ploaie, trimisă poate de Dumnezeu spre salvarea lor. Caii care însoţeau regimentul lăsau sub copitele lor nişte gropiţe în care se aduna apa. Soldaţii îngenuncheau şi beau.

– Cum de nu v-aţi îmbolnăvit? îl întrebam.

– Dumnezeu, tată, ne apăra. Vedea Dumnezeu starea noastră.

În timpul războiului, starea jalnică a satelor era dată şi de epidemiile de tifos exantematic. Boala era cauzată în special de păduchi, consideraţi vectorii agentului patogen care o provoca. Toţi copiii din sat erau plini de două feluri de păduchi: de cap, care îşi depuneau ouăle numite lindini pe firele de păr, şi păduchi de corp, mai mici şi mai decoloraţi decât cei de cap. Din cap scăpam de ei ungându-ne părul cu gaz. Ţărăncile firbeau rufele aproximativ o oră, în cazane mari  în care puneau apă cu leşie de săpun. Aşternuturile mari, plăpumile şi velintele, care nu puteau fi fierte, se deparazitau cu ajutorul unor etuve, un fel de vagoane mici care obligatoriu ajungeau pe la  fiecare familie.  Aceste  vagoane aveau o instalaţie unde se făcea foc, iar în interior, unde se afla îmbrăcămintea, temperatura creştea foarte mult şi astfel lucrurile respective erau deparazitate. În afară de păduchi, în sate bântuia şi râia. Aveam mâinile şi picioarele pline de răni din cauza mâncărimilor provocate de Sarcoptul raiei. Mama ne ungea cu o alifie pe bază de pucioasă care mirosea puternic a sulf. Bietele femei,  rămase singure cu copiii în sate, duceau toată greutatea. Cu toate acestea, feţele li se luminau când primeau câte o veste de pe front.

Se întocmeau liste cu cei vii, morţi şi dispăruţi.  Tata nu l-a găsit pe fratele Ion nici pe lista viilor şi nici pe lista morţilor şi a sperat că poate a fost luat prizonier. Au trecut anii, s-au întors prizonierii din război, dar fratele Ion nu a mai ajuns în ţară. Ce  suferinţă pentru fina Dumitra, pentru tata şi mama, care trăiseră cu speranţa că se va întoarce. Verişorii mei, Marin de 6 ani şi Viorel la cei 3 ani ai lui, nu conştientizau gravitatea acestei situaţii. Tata şi mama i-au luat sub aripa lor, îndeplinind astfel promisiunea dată fratelui pe front.

Devenisem o singură familie şi mâncam cu toţii la aceeaşi masă. Verişorii mei îi spuneau tatălui meu, „tăticule” iar mamei mele „mămica”. Părinţii ne-au dat la şcoli şi ne urmăreau rezultatele la învăţătură.  După orele de şcoală şi în vacanţe, noi copiii ajutam la treburile gospodăreşti şi mergeam cu oile şi caprele la păscut.

Doica mea, căpriţa  Miţa, avea un regim privilegiat. I se îngăduia să pască pe unde dorea. O şi dresasem puţin. O trăgeam de barbă, şi-i ziceam:

– Dă-mi piciorul să-ţi dau barba.

Întindeam mâna spre piciorul ei, căpriţa şi-l punea în palma mea, iar eu îi restituiam barba. Cu acest mic dresaj, căpriţa mea Miţa a căpătat rangul de cea mai deşteaptă capră de pe uliţa noastră. Cu o oarecare mândrie, puneam în inferioritate pe ceilalţi copii de pe uliţa noastră:

– Capra voastră ce ştie să facă?

Eram foarte ataşate una de alta. Dacă era slobodă prin curte şi poarta nu era bine închisă, Căpriţa Miţa ieşea tiptil din curte şi venea în urma mea până la şcoală. Toţi colegii mei o cunoşteau şi care o veda primul venea la mine în clasă şi-mi striga:

– Elena, ţi-a venit capra la şcoală! Uite-o, paşte pe marginea şanţului.

După 8 ani, când căpriţa Miţa a îmbătrânit şi picioarele nu o mai ascultau, tata a hotărât s-o taie şi s-o facă pastramă. La auzul acestei hotărâri, am izbucnit într-un plâns frenetic:

– Tata, dacă tai capra eu am să mor!

 Bineînţeles că tata, care trăise atâtea drame pe front, sensibil la starea mea sufletească, m-a ascultat şi a dat-o de pomană la o familie săracă cu mulţi copii orfani de tatăl lor, care murise în război. Cât timp i-a hrănit pe ei cu laptele gustos pe care-l avea nu mai ştiu, dar imaginea capriţei Miţa a rămas adânc întipărită în memoria mea.

Va urma

_

Sunt profesoară pensionară. Am predat Biologia în diferite licee din Constanța. La cei 74 de ani, mi-e tare dor de anii copilăriei mele, de barza mea iubită, de tata, sergentul care a luptat în cel de-Al Doilea Razboi Mondial, de mama, maiestra în țesutul covoarelor. Toți au plecat cu duhurile în lumea plină de dor. Copil naiv, cu ochii sfredelitori, am surprins momente unice, le-am trăit fără să conștientizez importanța lor. Acum la vârsta senectuții, doresc să le împărtășesc și altora. Mi-ar părea rău ca aceste amintiri să dispară așa cum uneori dispar și visele la trezirea bruscă în zorii dimineții. Aș dori ca fiicele, nepoții mei și generația tânără de astăzi să știe că au fost și vremuri triste, când n-am avut o papușă „Barbie„, ci păpuși din cârpe. Pantofii mei erau cipicii împletiți din lână de mâinile harnice ale mamei. Să știe că s-a vărsat mult sânge nevinovat pentru apărarea țării.

Ileana Pop

sursa foto: arhiva personală a Ilenei Pop. Fotografia a fost făcută la întoarcerea tatălui din război, în 1944. În ea apar Ileana la vârsta de 5 ani, părinții săi, fratele și sora.

Mulțumim Anei Maria Ciobanu pentru că ne-ai dăruit minunata poveste – O poveste meșterită cu multa caldură la Atelierul de Scriitură Personală de la Fundația Calea Victoriei.

http://www.zapacita.ro