Astăzi, 28 iulie 2014, se împlinesc o sută de ani de la declanșarea Primului Război Mondial: odată cu ultimatumul austriac nerespectat de Regatul Sârb. În prima parte a acestui articol am discutat despre decizia României de a rămâne neutră. Acum voi discuta despre decizia politică privind intrarea României în război de partea Antantei.

Câștig de cauză, în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, au avut antantiștii întrucât s-a decis neutralitatea României, în pofida tuturor argumentelor expuse. Această decizie s-a datorat în principal opiniei conform căreia o stare de așteptare ar fi mult mai bună decât o reacție imediată, chiar dacă asta ar fi însemnat nerespectarea, în opinia germanofililor, a acordului semnat între România și Puterile Centrale. Datorită echilibrului dintre cele două blocuri militare, nu se putea cunoaște clar un câștigător în cadrul războiului și deci alegerea unei tabere militare ar fi putut să se întoarcă împotriva României. Drept urmare, în pofida dorinței regelui Carol, care întotdeauna a văzut România ca fiind solidară cu acțiunea Germaniei, el nu a putut ignora ostilitatea opiniei publice față de Austro-Ungaria și dorința de a cuceri Ardealul și a hotărât, împreună cu guvernul liberal al vremii, condus de Ionel Brătianu, calea neutralității.

Această decizie s-a dovedit a fi un adevărat succes, în special după ce la 1 octombrie 1914 Ionel Brătianu a semnat un acord cu ministrul de externe al Rusiei, prin care aceștia se obligau să apere integritatea teritorială a României și recunoașteau drepturile acesteia asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria, toate acestea în schimbul neutralității.

Timp de doi ani a existat o dezbatere continuă pentru a decide de a cărui parte trebuia să intre România în război, mai ales că această confruntare, ce se dorise de scurtă durată, se prelungea anevoios. Astfel că decidenții noștri politici au ajuns să fie puși în fața unei decizii foarte grele în vara anului 1916: continuarea neutralității sau intrarea în război.

Desigur, deși germanofilii mai sperau ca România să intre de partea Puterilor Centrale, atât timp cât Transilvania și alte teritorii populate de români erau ocupate de Austro-Ungaria, acest lucru nu avea cum să se producă, întrucât o posibilă înfrângere ar fi însemnat pierderea tuturor teritoriilor românești și o victorie ar fi presupus neobținerea Transilvaniei, după care tânjea poporul român. Mai rămâneau doar soluția intrării în război de partea Antantei ori calea neutralității.

Dacă țara noastră rămânea neutră, atunci exista șansa ca România să devină neînsemnată din punct de vedere geostrategic. Chiar dacă într-adevăr rușii se țineau de cuvânt și recunoșteau dreptul României la teritoriile austro-ungare, tot rămânea un pitic pe lângă colosul țarist. Apoi, dacă ar fi avut câștig de cauză Puterile Centrale, țara noastră, care la momentul 1916 era compusă doar din Valahia, Moldova, Dobrogea și Cadrilater (fapt ce a animat Bulgaria împotriva noastră), ar fi fost prinsă între „Ungaria Mare” și „Bulgaria Mare”.

În fața acestei situaţii defavorabile, România a ales calea alianței cu Antanta, însă numai după ce țările membre ale acesteia s-au angajat să recunoască dreptul de a alipi teritoriile românești din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, Bucovina, Banatul (inclusiv cel sârbesc). De asemenea, aliații s-au angajat să declanșeze, cu opt zile înainte de intrarea României în război, o ofensivă la Salonic și încă una pe frontul austriac. Totodată, Rusia trebuia să trimită trei divizii în ajutorul României, care ar fi primit de la aliații săi 300 de tone de muniție și material de război pe zi[1]

Din punct de vedere politic, România a acționat cum trebuia la momentul 1916. Guvernul condus de Ionel Brătianu a obținut maximumul din respectiva situație și garanțiile necesare și din partea Angliei și Franței, nu doar a Rusiei, stat față de care filogermanii aveau o fobie. Totuși, politicienii români au abandonat Basarabia prin această decizie și au angajat armata română din punct de vedere ofensiv împotriva Austro-Ungariei, pe un spațiu foarte ușor de apărat (vezi înfrângerea de la Turtucaia). De asemenea, nu a fost luată în considerare posibilitatea ca Aliații să nu-și îndeplinească obligațiile asumate.

Privind retrospectiv, din postura unui tânăr al anului 2014, pasionat de istorie, nu pot să nu observ faptul că cel mai bine pentru România ar fi fost și ca în 1916 să rămână neutră, cum remarca și Lucian Boia în cea mai recentă carte a sa, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări. În acest caz, țara noastră ar fi îndeplinit ambele obiective: securitatea națională plus unificarea tuturor românilor, fără să mai sufere pierderile din Marele Război. Totuși, omul politic din 1914 și din 1916 nu ar fi putut să preconizeze ceea ce avea să se întâmple până la sfârșitul conflagrației, respectiv intrarea în război a Statelor Unite ale Americii (cea mai mare putere economică a vremii) de partea Antantei, căderea Imperiului Țarist în urma Revoluției Bolșevice și destrămarea Imperiului Austro-Ungar, care ar fi permis, cu un minim efort, ca România să devină Unită, din postura de noncombat.

Bibliografie:

Boia, Lucian, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, editura Humanitas, București, 2010, capitolul II: Partide politice, opțiuni, pp. 29-51.
Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, editura Humanitas, București, 2014.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, București, 1997, Partea a III-a, Capitolul 6: „România Mare”, pp. 272-302.


[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 275.

sursa foto