În secolul al XVI-lea, întâlnim povestea prințului P. După observarea întregii anverguri a acestui personaj, putem concluziona că el poate exista în orice epocă, indiferent de misterul, mirarea și spaima care o presară în jurul său această ființă paradoxală.
Acest prinț a fost cândva în slujba unei republici importante, într-un post mic, dar demn în raport cu sistemul acela de guvernământ, însă la un moment dat a rupt-o cu acesta. Nu i-a fost ușor, au urmat momente terifiante, pline de confuzie, frică, dar niciodată dorința de a conduce nu l-a părăsit, ceea ce l-a ajutat să găsească o serie de metode de a-și îndeplini scopurile. Până într-o zi, când momentul i-a fost prielnic și a luat frâiele puterii mult visate. Acum, descrierea sa este una interminabilă, totodată fascinantă și înspăimântătoare, dar una care merită totuși încercarea de a o povesti!
Prințul P. este liderul perfect al mediului său societal. Este puternic, virtuos și o are de partea sa pe neînduplecata, fermecătoarea Fortuna. Constituția mixtă a acestei republici transfigurate de prinț, deși este profund republicană, are câteva mici prevederi caracteristice unei monarhii, spre a-i permite legitimului prinț să acționeze pentru a menține echilibrul corpului politic.
Corpul politic, desăvârșit de el însuși, este compus din cei mari și cei mici. Caracteristica de bază a celor mari este aceea de a domina (o nevoie atât de mare încât nu e niciodată satisfăcută este însoțită mereu de patima fricii de a pierde puterea), în timp ce caracteristica celor mici este aceea de a nu putea domina, în consecință, aceea de a fi controlați.
În fond, umanitatea începe rău.
Aceste două caracteristici poartă denumirea de umori. Asemenea umorilor corpului uman (4, spre deosebire de cele 2 din republica prințului), fiecare dorește să se impună. Prințul însă avertizează că forma corectă, bună, a corpului politic este echilibrul între cele două. Problema care intervine este prăpastia dintre cele două grupuri – o prăpastie atât de mare, încât doar o personalitate de talia prințului poate interveni, ca actor al unei piese (reale) de teatru. Aici intervine și creștinismul, ca teorie salvatoare a ansamblului politic prin legitimitatea ce i-o conferă.
Prințul se înscrie în tradiția republicană a epocii sale (spre deosebire de juridico-liberali, a căror idee principală este apărarea drepturilor fundamentale ale indivizilor). El redescoperă autori vechi, analizându-i și transpunându-le idei în epoca din care face parte, ceea ce îl ajută în perfecționarea teoriei că fiecare individ trebui să participe în cadrul corpului politic. Astfel, el consideră că fiecare acțiune a sa nu trebuie raportată la ceea ce știm despre creștinism, însă metoda este oficial creștinizantă. De altfel, religia e o poliție de neînlocuit a statului. Acest lucru înseamnă că termenii în care se exprimă prințul trebuie să fie unii pe care societatea din care face parte îi poate înțelege și respecta.
Prințul, cu a sa înțelepciune, a amintit la un moment dat cele trei concepte care-i călăuzesc guvernarea, și anume puterea, virtutea și norocul. În ceea ce privește puterea, el amintește că în istoria fiecărui stat există momente de cumpănă, momente-limită, în care nimeni în afară de prinț nu poate judeca limpede ce este cel mai bine pentru națiune. Atunci, el este necesar, așa că statul are nevoie de un astfel de lider. Pentru a se afirma în societatea sa ca atare, prințul trebuie să dea dovezi că deține nenumărate virtuți, chiar dacă opuse uneori (virtuțile schimbă faptele, iar nu invers), dar și morala creștină a prințului: temperat, ascultător în fața Domnului și în permanență în luptă contra sinelui. În realitate, trebuie să lupte continuu pentru putere – oferind daruri, favoruri, grațieri –, așadar să întruchipeze liderul multilateral. Este necesar să placă celor mici și să fie temut de cei mari. De altfel, în realitate, tot ce vor cei mici este existența legilor bune și tot ce vor cei mari – pe lângă legi – sunt armele. Prințul și cei mari știu foarte bine că legile nu ajung pentru păstrarea lor însele, ci că statul cu cele mai bune arme poate păstra legile cele bune.
În privința virtuții, pe lângă multilateralitatea ei, prințul trebuie să fie mereu pregătit să folosească violența și să simtă cruzimea neînduplecată. Prințul este adeptul realismului politic, el știe că pot veni (și de obicei vin, într-adevăr) momente când aceste trăsături sunt inevitabile. Metoda prințului este nemaipomenită. Norocul, în perspectiva sa, este pur hazard, o mare anarhică în care voința câtorva își găsește drumul spre liman. Prințul nu are voie să fie pesimist, el trebuie să meargă înainte, trebuie să prevină, să prezică și să fie, așadar, în fruntea tuturor, fie că vorbim de timp sau de corpul politic. În ciuda acestui fapt, el nu crede în progres, ci în voința și puterea sa, căci, în esență, metoda lui este una empirică, nu e bazată pe un sistem rigid ce i-ar încorseta alternativele.
Astfel, după ce mulți barbari i-au atribuit o idee ineficientă, și anume scopul scuză mijloacele, el le-a mărturisit că pentru el mijloacele sunt importante, nu e rost în a se echivoca cineva dintre barbari în privința lui. De altfel, mijloacele sunt esența guvernării sale, căci metoda sa nu este una teleologică, ci una în care statul are valoare absolută, nu există un scop la care trebuie ajuns dincolo de acest sfârșit în sine. Oricum ar fi, războiul trebuie perceput ca centrul atitudinii sale politice, căci el are obligația de a se descotorosi de barbarii de la granițe, cu scopul mult sperat de a unifica republica ideală.
Și totuși, ce maladie mai crudă decât servitudinea? Ce dezechilibru mai mare al corpului politic decât războiul? Singurul care poate oferi libertatea tuturor, prințul – leu și vulpe totodată – cu un imoralism fascinant, se ocupă de toate atunci când trebuie și tocmai pentru aceasta este aclamat, iubit și urmat de mulți. Iar dacă am fost pe alocuri neobrăzată, să-mi fie cu iertare, însă mă voi scuza mărturisindu-vă că fac parte din categoria celor mici, a acelora a căror majoră preocupare sunt legile.
Bibliografie:
Niccolo Machiavelli, Il Principe (Editura Humanitas, 2014) Curs prof. Maxime Dury, Istoria Ideilor Politice; Jean-Jacques Chevalier, Histoire de la pensée politique; Jean Touchard, Histoire des idées politiques.