Natura şi istoria ne surprind adesea printr-un parteneriat ce se încăpăţânează să sfideze timpul. Indiferent de rolul pe care îl jucăm, de simpli spectatori sau părtaşi la această uniune, este datoria noastră să scoatem în faţă o bucată de istorie, o parte din identitatea noastră culturală.
Laguna venețiană. Cu o suprafaţă de circa 550 kilometri pătraţi şi cu un punct central, Veneţia, laguna fascinează prin frumuseţe, dar şi prin secolele de istorie bogată ce atrag priviri universale. Străjuită pe-o parte de pământ (terra ferma), iar pe de altă parte de marea Adriatică, laguna se prezintă ca un puzzle insular în care pot fi identificate insule majore şi insule minore, clasificare ce are ca punct de pornire dimensiunile insulelor. Printre insulele considerate întinse pot fi amintite Murano, Burano, Torcello, inclusiv Lido şi numai. Însă nu insulele mari fac obiect atenţiei mele, ci o insulă considerată minoră, prin prisma dimensiunilor foarte mici. Cu toate acestea, însemnătatea ei pe harta culturală universală îi conferă un loc la fel de important ca şi insulelor mari şi o scoate din anonimatul de care are parte în prezent.
Situată în partea de nord a Lagunei, între San Giacomo in Paludo şi Burano, pe canalul Scomenzare, insula Madonna del Monte nu depăşeşte suprafaţa de 0,6 hectare. Cu o istorie bogată, insula are un parcurs interesant ce merită reconstituit. În 1303 patru calugăriţe Benedectine au ridicat, pe o limbă de pământ, o mânăstire dedicată lui San Nicolo. Astfel insula ia numele, pentru o perioadă, de “San Nicolo della Cavana”. La moartea ultimelor călugăriţe a fost integrată mănăstirii Santa Caterina di Mazzorbo. Insula a fost apoi abandonată timp de două secole, iar construcţia s-a distrus treptat.
Pentru un timp insula a fost locuită din nou. Succesiv, doi adepţi ai Sfântului Petru, împreună cu mai mulţi laici şi oameni ai bisericii, au locuit pe insulă o perioadă de timp, până când din cauza singurătății şi a sărăciei, o abandonează din nou. Cu toate astea, în secolul al XVIII-lea au loc schimbări importante în existenţa insulei. În 1712 veneţianul Piero Tabacco obţine acordul de a folosi insula, dar şi permisiunea de a construi o bisericuţă dedicată Santa Maria del Rosario. Biserica a fost construită pe ruinele mânăstirii deja existente. Din acest moment insula se va chema Monte del Rosario sau, mai comun, Madonna del Monte. La jumătatea secolului al XIX-lea edificiile religioase existente au fost distruse complet, în timp ce in primii ani ai secolului al XX a fost construit un depozit de muniţii. Insula a fost folosită cu scop militar până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a fost abandonată complet.
Iniţial, insula era formată din două insuliţe unite de o fâşie îngustă de pământ protejată de o palisadă distrusă de furtună în timpul celui de-al doilea război mondial. În prezent, insula este privată, însă nu se poate observa nici o lucrare de îmbunătăţire. Au fost formulate diverse propuneri de recuperare a insulei, printre care o tavernă sau un hostel pentru tineri, însă azi rămâne atât de puţin din insulă încât pare dificil de crezut că poate fi dus la bun sfârşit un proiect de recuperare. Pe insulă au rămas doar zidurile perimetrale ale unui hangar, în mijlocul unei păduri de salcâmi şi alţi arbori.
Independent de starea ei actuală insula încă atrage atenţia iubitorilor de natură, dar şi de istoria ce se încăpăţănează să creadă în importanţa unui lucru minor în faţa atracţiei comerciale exercitată de insulele majore.
sursa foto Bibliografie:
Molmenti, P., Mantovani, D., Le Isole della Laguna Veneta, editori Fratelli Visenti, Venezia, 1895
Macdougall, Z., Le Isole minori della Laguna Veneta, Associazione Culturale Tera&Aqua, 1997, Venezia
http://digilander.libero.it/venexian/ita/polveri.htm