Societatea românească a anului 2013 aduce în prim plan o situație care nu are nevoie de un microscop critic pentru a denota un dezechilibru al clasei politice și, în fond, al democrației. Dacă în anul 2012 au avut loc o serie de întâmplări relativ imprevizibile, anul 2013 va veni, oare, cu o dumirire colectivă? Este oare posibil să înțelegem mai bine ce trăim astăzi prin descoperirea a ceea ce a fost ieri sau în timpul lui Platon?

„Republica”, dialog al maturității platoniciene, reprezintă o pledoarie pentru înființarea unei societăți cât mai aproape de perfecțiune, în care oamenii sunt fericiți și al căror loc în societate este unul binedeterminat.  Platon nu își propunea să îi convingă pe concetățenii săi că o „cetate ideală” este ușor accesibilă, ci mai degrabă dorea o responsabilizare a individului și o trezire a conștiintei politice[1]. Astfel, cu o aleasă educație socratică, Platon credea în existența unei cetăți ideale, pe care cetățeanul s-o aibă drept model în comportamentul în societate, dar și în angajamentul politic. Mitul peșterii[2] este un exemplu strălucit oferit de Platon în încercarea de îi face pe cititori să înțeleagă mai bine cum trebuie condusă cetatea și de către cine.

Platon descrie realitatea politică asemeni unui ciclu cosmic care, în veșnică mișcare, aduce și readuce în actualitate patru regimuri imperfecte: timocrația, oligarhia, democrația și, cel mai grav dintre toate – tirania.  Pentru el, orice lucru născut trebuie să și moară astfel că, după ce timocrația este înlocuită cu oligarhia (deoarece conducătorii aristocrați din timocrație sunt ademeniți de avuții), oligarhia devine un regim al bogaților și săracilor, accentuând discrepanța dintre aceștia până când vine momentul în care săracii se revoltă împotriva bogaților. Acest moment dă naștere democrației, în care săracii ajută la instalarea unui regim al libertății și egalității tuturor. Platon nu consideră acest regim unul perfect. În conceptia sa, libertatea câștigată în democrație sugerează un libertinaj care mai târziu va cere singur, prin exercitarea propriei libertăți de gândire, tirania. Democratul nu trăiește într-un mediu educativ, care să îl formeze ca om de spirit, ci într-o societate care inversează valorile, înlocuiește adevărul cu minciuna și se angajează într-o cursă a desfătărilor, încercând „din toate” și căutând fericirea acolo unde nu o va găsi niciodată; nu dorește „să se cunoască pe sine însuși”, ci acceptă valorile majorității contribuind la un proces de mediocrizare generală, gata de apariția unui „despot luminat” care să îl îndrepte spre fericire (dar care, despotic, va îngrădi nu numai acest libertinaj, ci orice șansă de a obține o dreptate socială).

Ideile dezvoltate de Platon par a fi croite pentru destinul politic românesc și tranziția mentalității colective. În fond, ceea ce filosoful a vrut sa demonstreze, faptul că democrația se preschimbă în tiranie tocmai pentru că are posibilitatea de a se depăși pe sine, prin libertate formală, de gândire și toleranță, se poate observa privind societatea românească de-a lungul timpului. În secolul al XX-lea apariția pe scena politică a unor curente precum legionarismul, socialismul, țărănismul și liberalismul, a dus la conflicte de proporții[3] fără a se ajunge la o armonie pe plan politic. Dezordinea la nivel social[4], care a existat și în acea perioadă de democrație, a revenit după 1989[5] prin corupție, instabilitatea legilor, maleabilitatea partidelor politice, înmulțite brusc, apoi fuzionate (uneori irelevant), politizarea mass-mediei, învățământului și a altor domenii de cultură, afirmarea pe scena publică a unor persoane necivilizate cu puterea de a influența în mod negativ tinerii, etc. Platon accentuează faptul că, în democrație, libertatea se transformă în libertinaj, dovada relevanței acestei idei având-o chiar în societatea românească, unde, în confuzie și libertinaj, oamenii par a nu înțelege democrația[6], cu posibilitățile și riscurile ei.

Bibliografie:

Platon-„Republica”

Viorel Vizureanu – curs „Introducere în Științe Politice”


[1] În tinerețe, Platon a trăit perioada conflictului dintre Atena și Sparta, care a dus la prăbușirea democrației și instaurarea regimului de teroare reprezentat de guvernarea „celor 30 de tirani”. Deși a putut vedea și momentul rezolvării conflictului și reinstaurării democrației, acest regim i-a demonstrat o anume limită, condamnându-i educatorul (pe Socrate) la moarte.

[2] În Mitul Peșterii este prelucrată ideea că filosoful (eliberat din „lanțurile” gândirii comune) trebuie, după mai multe încercări -eșuări și reușite- să poate privi Soarele(care reprezintă „Binele”, „Lumea Ideilor”). Adevărata înțelepciune însă este reîntoarcerea în peșteră și educarea celorlalți cetățeni; deși este batjocorit, filosoful are responsabilitatea de a-și îndruma concetățenii. Așadar, doar acesta îi poate conduce, deoarece, având modelul Lumii Ideilor, el acționează cel mai responsabil în societate.

[3] Conflictele au dus la asasinate: I.G.Duca, Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Gheorghe Brătianu, Ion Antonescu ș.a., la instaurarea dictaturii: Carol al II-lea(1938-1940), Ion Antonescu(1940-1944), revolte, instaurarea comunismului(1948).

[4] Platon vorbește de dezordine socială. La nivelul societății românești, aceasta e sugerată de împărțirea cetățenilor în diferite credințe ideologice și promovoarea lor -nu întotdeauna pașnică. Ex: manifestațiile legionare, atentatele la viața unor politicieni, publicații conspirative ș.a.

[5]  Vezi filmul „Kapitalism – rețeta noastră secretă”.

[6] Mult mai târziu după Platon, Karl Popper(1902-1994) descrie o democrație legitimă prin instituțiile sale înrădăcinate într-o tradiție democratică, în defavoarea majorității, care, ca „opinie publică”, poate oricând alege, prin vot liber, tirania. Popper spune că adevăratul democrat nu va fi influențat atunci când apar derapaje ale democrației, ci își va menține convingerile, dar va realiza că tradiția democratică în statul respectiv este slabă.

sursa foto