Am plecat la Timișoara. Joi, dimineață, prea de dimineață, însă mai plină de energie decât atunci când aleg să mai zăbovesc în pat până spre ora zece. Am plecat la Timișoara fără să îmi setez vreo așteptare, nici asupra orașului, și nici asupra evenimentelor. Am plecat doar cu dorința-mi caracteristică de aventură ce mă însoțește de fiecare dată când mă aflu față în față cu noul. Pe de o parte orașul Timișoara, pe care nu îl mai văzusem niciodată, pe de altă parte Festivalul European al Spectacolului Timișoara, organizat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” în parteneriat cu Institutul Cultural Român și UNITER, primul festival de teatru la care participam. Despre Timișoara știam că i se mai spune și orașul de pe Bega, precum și faptul că de aici s-a transmis către întreaga țară dorința de libertate, trecerea spre democrație. Însă indiferent de cantitatea de informații, cum să susțin că știu Timișoara dacă nu i-am cunoscut oamenii, dinamica, energia, pulsul, viața și interacțiunile dintre toate acestea ?

Orașul mi s-a dezvăluit treptat, cu bune, cu rele și cu toate acele nuanțe de gri ce se află între acestea. E drept, am avut și norocul de a-l surprinde într-o ipostază în care deborda de cultură, artă și frumos, pe de o parte, și lucrări de amenajare și întreținere, pe de alta. Astfel, numeroasele festivaluri, evenimente și expoziții, printre care Festivalul European al Spectacolului Timișoara, Street Delivery, Festivalul Artelor Timișorene, au colorat, fiecare în stilul propriu, orașul, iar mie mi-au oferit câte o perspectivă asemenea orbilor din poveste care atingeau o parte a elefantului. Sper să fi integrat cum se cuvine perspectivele și să fi evitat capcana în care au căzut personajele din parabola indiană[1] și astfel să fi obținut o schiță amplă a orașului, ce așteaptă a fi definită de alți călători deschiși în a-și împărtăși ideile.

Am pornit nerăbdătoare în expediția-mi de explorare. M-am perindat pe străduțe, prin piețe și parcuri. Cu un ochi freudian i-am analizat Timișoarei oamenii. Influențată de atmosfera încărcată de artă, nu am putut decât să îi văd pe toți artiști, actori, muzicieni, pictori, deși nu știam cu ce se ocupă fiecare cu adevărat. Nici nu contează. Pe lângă atmosfera transformatoare, vestimentația, portul lor îmi ghidau iar mintea spre domeniile artistice. Culori, lejeritate, relaxare, toate acestea se exprimau prin ținută și umblet. Ca să nu mai spun de grai… abia au trecut trei zile și deja m-am molipsit. Grupuri, grupuri se îndreptau și se întorceau de la un eveniment la altul, dorind parcă să nu piardă nimic din ceea ce orașul le oferea generos. Unde mai pui că și vremea ne-a sărit, și mie, și lor, în ajutor, creând senzația de vacanță și tihnă, deși eram în timpul săptămânii, nu departe însă de weekend.

În hoinăreala mea, trebuia să fiu atentă la numeroșii bicicliști, care alături de forfota de pe trotuar formau parcă o mișcare browniană. Un sentiment plăcut însă mă cuprindea văzând cât de activi sunt oamenii aceștia.

Un alt lucru, rar trăit în București, însă prezent aproape zilnic în Timișoara – care unora poate plăcea, altora nu – a fost întâlnirea cu fețe necunoscute, însă familiare, văzute la alte ore din zi sau din seară prin varii locații. Se crea astfel o atmosferă de familiaritate, de comunitate.

Ajungând în capătul străzii Mărășești, mă aflam la intrarea în Parcul Botanic, un parc sălbatic, decupat parcă de o mână năstrușnică de copil dintr-un peisaj montan și lipit aleatoriu într-o urbe vestică. Răcoare, umbră și… o expoziție de fotografie, realizată de Marchevca Bogdan și Cosmin Damian, numită Geometrii Temporale. Cuburi atârnate se legănau în adierea ușoară a vântului și prezentau curioșilor, pe fiecare latură a lor, imagini alb-negru și sepia cu trecătorii din cotidian.

Tot hoinărind prin parc, am realizat că aleile acestuia aveau o așezare circulară, iar alte alei mai micuțe veneau dinspre un cerc spre altul, unindu-le. Mă simțeam ca în labirintul construit de Dedal… însă fără vreun Minotaur prin preajmă.

În Timișoara, am respirat cultură. Să fi fost evenimentele, să fi fost oamenii, să fi fost sincretismul dintre acestea plus alte elemente ce se ascund în umbra misterului? Or fi fost toate. Și aceste toate mă fac să cred că Timișoara va fi demnă de o Capitală Europeană a Culturii. Mai ales că timpul mai are încă răbdare. Până în 2021.


[1] The story of the blind men and an elephant

sursa foto: (c) Miky Voinea