de Octavian Paraschivescu
Gara de Nord este un loc pe unde am fost cu toţii şi cu siguranţă există o groază de amintiri legate de această gară. Tocmai de aceea am hotărât să scriu povestea ei[1]. De cele mai multe ori când ajung în Gara de Nord prima impresie nu este prea bună (această alegere de cuvinte este cea mai blândă pe care am găsit-o). Arhitectura este singurul lucru care a rămas impresionant, în rest am impresia că totul stă să se dărâmă. În ultimii ani au existat investiţi, acest lucru se poate observa în computerele informative amplasate la casele de bilete, în trenuri, vezi celebrele săgeţi albastre sau în noile vagoane de accelerat sau rapid în care nu poţi opri aerul condiţionat sau căldura după plac, sau în calea ferată Bucureşti-Constanţa. Cam aici se opresc principalele investiţii. Ceea ce am enumerat mai sus am impresia că sunt nişte forme fără fond. Ceea ce oamenii au nevoie în acest moment este o gară modernă care în primul rând să ofere siguranţă, facilităţi, confort şi un timp cât mai scurt de călătorie. Este de ajuns să vă uitaţi la proiectul Stuttgart 21 ca să înţelegeţi la ce mă refer.
Istoria căilor ferate române începe în septembrie 1865 când Alexandru Ioan Cuza a concesionat linia Bucureşti (Filaret)-Giurgiu unei societăţi engleze ocazie cu care s-a construit prima gară de călători Bucureşti Filaret (1869). Povestea Gării de Nord, însă începe în 1868 când firma H.B. Strousberg se obliga să construiască în trei ani liniile Roman-Tecuci-Galaţi cu ramura Tecuci-Bărlad şi Bucureşti-Craiova-Varciorova şi în doi ani Galaţi-Buzău şi Ploieşti-Bucureşti. Astfel, în 1872 este inaugurată Gara Târgovişte. Abia în 1888 când a avut loc prima reabilitatre a gării, este denumită Gara de Nord. Gara a fost reamenajată de multe ori pentru că la început în 1872 era gândită drept gară de transit având şapte linii şi multe clădiri de ateliere. Clădirea de călători avea parter şi etaj şi era formată dintr-un pavilion central cu două turnuri care există şi astăzi. Intrarea se făcea direct din calea Târgoviştei, actuala Calea Griviţei şi în faţă era o grădină cu o alee centrală numită curtea călătorilor. Apoi în 1896 a fost transformată în salonul oficial regal.
Trebuie spus că pe vremea aceea, locul unde a fost amplasată gara reprezenta limita oraşului[2] şi terenurile erau propietatea lui Dinicu Golescu. Datorită fluxului mare de călători, în 1870 gara a fost modificată în sensul că s-a construit o hală metalică paralelă cu clădirea de călători, iar în 1878 s-a construit un nou corp de clădire amplasat perpendicular între cele două clădiri existente. Din acest moment gara devenea un punct terminus.
În 1892 se propunea construcţia unei gări centrale, în zona unde se află acum Opera Română. Datorită neînţelegerilor cu propietarii, dar şi datorită venirii primului război mondial planurile au eşuat. Astfel s-a luat decizia ca în 1930 Gara de Nord să fie reamenajată. Se extind liniile ajungând la un număr de 16 şi se construieşte frontonul principal cu coloane semnat de arhitectul Victor Ştefănescu. Apoi în 1934 toate bodegile care se aflau pe Calea Griviţei pe partea cu magazinul Sora sunt dărâmante la ordinul primarului capitalei, Alexandru Donescu şi se construieşte actualul bulevard Gheorghe Duca. Toate aceastea pentru asanarea socială a zonei gării. Aceasta a fost ultima mare transformare a Gării de Nord. Tot ce s-a mai adăugat au fost gurile de metrou în 1987.
Studiind această evoluţie a Gării de Nord observ că nu s-a planificat ca această gară să deservească întrega populaţie a oraşului, dar situaţiile locale, legislative, economice, politice şi nu în ultimul rând externe au făcut ca această gară să fie adaptată la necesităţile oraşului. Totuşi existenţa acestei gări a făcut ca România să comunice cu Europa timp de mai bine de 130 de ani. Prin Gara de Nord a trecut în 1883 trenul de Paris care avea să devină Orient-Expresul, iar prin construcţia podului de la Cernavodă în 1895 Orient-Expresul traversa teritoriul ţării noastre până la Marea Neagră. Gara de Nord nu îşi va pierde niciodată această funcţie importantă de cale de comunicare, dar este important ca să o adaptăm din nou la noile cerinţe ale vremurilor.