Situat la malul Mării Nordului, în zona cea mai însorită a Scoţiei, înconjurat de dealuri împădurite, tradiţionalul centru universitar şi religios al Scoţiei are câteva caracteristici cu totul deosebite. Spre exemplu, în ciuda numărului foarte mic de locuitori (16.680), această aşezare urbană, care are mai degrabă dimensiunile unei comune, este dotată cu cea mai veche universitate scoţiană, cotată în 2010 și 2012 de Guardian University Guide pe locul trei printre universităţile britanice, imediat după Oxford şi Cambridge. Clădirile acestei instituţii de învăţământ, vechi de 600 de ani, ca şi ruinele fostului palat episcopal şi a catedralei (la vremea ei cea mai mare din Scoţia, unde se zice că au fost depuse moaştele Sfântului Andrei), distruse în 1549 de adepţii reformei religioase – ei înșiși, împreună cu John Knox, studenți ai Universității, dau un farmec aparte oraşului. În sfârşit, în acest cadru tradiţional, unde cultura domină fiecare colţ al oraşului, se adaugă atmosfera specială creată de numărul mare de studenţi – aproape jumătate din populaţia oraşului – care dau pulsul vieţii centrului universitar scoţian. De fapt, amalgamul special al orașului face ca cele două laturi ale vieții standriene sugerate de titlul de mai sus să fie dependente, să se împletească în principal în cinci locuri ale memoriei, așa cum au fost definite de Pierre Nora în a sa opus magnum (spații și obiecte materiale cu încărcătură simbolică pentru memoria colectivă a comunității):[1] TESCO, biblioteca centrală, Union, plaja și centrul orașului.

TESCO spre exemplu este mai mult decât un simplu centru de aprovizionare al studenților și cadrelor universitare; este un fenomen. Studenți bogați, extrem de bogați dar și simpli bursieri (cum am fost eu) sau profesori se întâlnesc aici să comenteze asupra mărfurilor (câte tipuri de humus exită sau cum ar trebui tratate produsele expirate în loc de a fi pur și simplu aruncate), să vâneze reducerile de la ora închiderii, să cumpere băutură, să flirteze (inclusiv cu casierițele – tot studente), să discute cu tutorii lor despre conflictele din Orientul Mijlociu și să depene amintiri din vacață cu prietenii intâlniți în magazin la cozile interminabile ale orei prânzului (când magazinul e invadat de elevii imensei școli Madras din oraș). Fără vreo dorință de a face reclamă, TESCO este, probabil fără voia sa, un alter ego al studentului standrian: e nu numai o condiție a supraviețuirii dar și un loc de reculegere și de meditație al noului-venit în societatea de consum. În ghidul studentului, printre cele 10 must-uri e trecut și faptul că trebuie să mergi la TESCO în pijama.

Marturiesc că am rămas restant la acest capitol, deși o conpensație minimă ar fi faptul că am mers totuși în pijama la un magazin, nu TESCO ci concurentul Sailsbury și nu în St Andrews ci în Londra. Mai mult, la ceremonia de recepție a studenților masteranzi și doctoranzi am fost atenționați în mod patern de către respectabilul rector că deși este conștient că studenții beau mult, nu este nevoie să contribuim la creșterea profitului de la TESCO. Cu adevărat fascinant însă este faptul că deși barierele fizice între studenții bogați și cei săraci, între est-asiatici și vest-europeeni nu mai sunt prezente, atitudinea fiecărui grup (inclusiv subiectele de conversație, îmbrăcămintea sau produsele cumpărate) mențin segregarea chiar și la TESCO.

Indiferent cât de puțin credibil pare, biblioteca centrală are o calitate cu totul similară cu magazinul sus-menționat. Prilej de meditație printre standurile, de data aceasta nu de lactate ci, de cărți, biblioteca este cadrul în care se prelungesc dezbaterile fierbinți de la TESCO sau de la curs. Deasemenea, este unul dintre prilejurile ideale de flirt și eye-play (exista chiar un grup pe facebook numit ceva de genul I Had Sex in St Andrews Library). Tot aici, segregarea se menține în continuare, în funcție de etaje sau de locurile în sală. Cei care vin strict pentru a socializa sunt la parter unde se află atât spațiul pentru a bea un ceai sau (pentru chinezi) a mânca picioare de porc prăjite, cât și mese lungi, comune unde plăcerea de a simți în mod inevitabil respirația celuilalt (de iaurt, alcool, joint, etc.) poate fi în sfârșit împlintă – aceștia sunt probabil cei mai sinceri studenți: ei nu au fumuri academice.

O situație asemănătoare se află la următorul etaj, fără spațiul de luat masa însă. Totul se schimbă – ca atitudine – o dată cu ultimele două etaje: aici se află prefăcuți ca mine care stau ore în șir aparent cu nasul în carte dar care privesc în mod voyeur-istic la ceilalți (nu voi detalia…) și care abia așteaptă ocazia de a fi găsiți de vreo cunoștință pentru a fi scoși la o bere sau la un ceai. Dar, spre deosebire de TESCO, biblioteca oferă un cadru ce măcar poate fi folosit ca pretext pentru calitatea de student: aici poți pierde timpul fără a da de bănuit că te ocupi cu altceva decât studiul. În sfârșit, ceea ce mai este demn de menționat este aspectul clădirii. Ca și Union (sau clădirea uniunii studenților), biblioteca a fost construită în anii ’60 în stilul minimalist, postmodernist tip bunker. După cum mi-a mărturisit o fostă studentă din acea vreme, deși încă de atunci era considerată o clădire deprimantă și grosolană, s-a crezut că în viitor stilul va fi apreciat… not! De fapt, tot acest plan de refacere s-a bazat în general pe orgoluil rectorilor de a-și lega numele de noi clădiri. Astfel, cele mai vechi și mai frumoase construcții au fost cedate celor două mari școli – Madras și St Leonards – în timp ce noile edificii sunt mai urâte, mai mici și de mai proastă calitate. Cu toate acestea, la Union, ca și la bibliotecă, studenții dau farmecul inesteticelor imobile.

Union, alături de celelalte două locuri wanna-be de destindere al studenților – The Lizard (acesta, cu un ring de dans de aproximative 5/5m) și Golf Club, este clădirea care adăposteste numeroase săli destinate diverselor activități ale cluburilor studențești. Dar ceea ce îi reunește cu adevărat pe toți sunt barul și clubul – The Bop – ambele de un aspect dubios și cu muzică proastă (păreri larg împărtășite) dar care trezește sentimentul comunității printre studenți. Nu voi detalia caracteristicile asemănătoare cu celelalte două locuri ale memoriei sus-menționate – ocazie de ideală flirt, discuții despre probleme sociale, segregare, etc. – ci voi pune accent pe ceea ce este deosebit: băutura este foarte ieftină. Coroborat cu muzica proastă, băutura te poartă spre un univers paralel în care te lepezi de sine și de îndoctrinarea de la cursuri și din cărți. Când, inclusiv pe zilele friguroase de ploaie sau ninsoare, ieșim (mai ales fetele) semi-dezbrăcați din club și ne aflăm în drum spre casă (termen generic pentru orice acoperiș aparținând oricăruia dintre cunoscuți sau necunoscuți) aspirația spre transcendental poate fi împlinită, spre deosebire de plictisitoarele cursuri la care nu o dată am adormit.

St Andrews este un loc incredibil de mic: aproape toată viața studențească (bețiile, cursurile, shopping-ul) se desfășoară pe cele trei străzi centrale – South St, Market St și North St – care la capătul dinspre mare se intersectează în dreptul ruinelor fostei catedrale; iar oricare dintre străzile respective poate fi parcursă în cinci minute de mers pe jos. Petrecerile se mută dintr-o casă în alta și dintr-un pub în altul fiindcă totul se află la o aruncătură de băț, inclusiv singurele două fast-food-uri care sunt deschise până târziu și la care se înghesuie cozi de studenți și profesori afumați și ligniți, dar gata pentru încă o rundă după umplerea stomacului cu burgherii atât de grețoși încât niciodată n-ar fi consumați în stare de luciditate. De fapt, strada aici este cu adevărat comună, aparținând tuturor. Spre deosebire de orașele mari unde strada este a poliției a casei sau a magazinului din dreptul trotuarului, străzile din St Andrews erau numai o prelungire a spațiilor studențești care domină orașul: cluburile, apartamentele, clădirile Universității sau TESCO. Din aceeași categorie face parte și plaja. Nu mi-aș putea imagina orașul fără mare. Marea Nordului se vede din bibliotecă, aduce oribilele vânturi nordice, în ea ia loc celebrul May-dip de 1 mai (antunci când cei cu suficient alcool în sânge sunt protejați de apa încă semi-înghețată), pe marele West Sands se face jogging, grătar sau se joaca touch de către fanii rugby-ului. Fără Marea Nordului mi s-ar fi luat o posibilitate de reculegere devenită foarte dragă mie și care a ajuns să-mi lipsească în București. În sfârșit, procesiuni sau vizite oficiale (inclusiv a cuplului princiar Kate and William care s-au cunoscut ca studenți în St Andrews), proteste, viața de noapte, coruri și chiar orchestre reprezintă tot atâtea evenimente organizate pe cele trei străzi principale. Pe toate acestea, le-am numit locuri ale memoriei fiindcă sunt ceea ce definesc personalitatea studentului din St Andrews, indiferent de proveniența socială sau geografică: bucureștean, prinț sau african. Acestea sunt spațiile imuabile ale Universității St Andrews care ajung să-l domine pe student.

[1] Pierre Nora, Les lieux de mémoire (Paris: Gallimard, 1984 – vol. 1).