Bienala Art Encounters are premisele să devină cel mai mare eveniment de artă contemporană din România. S-a aflat la a doua ediție și presupune expunerea a peste 300 de lucrări adunate sub conceptul Viața – mod de întrebuințare.
Cu toate acestea, evenimentul este relativ necunoscut în școlile de artă – mai exact, liceele de artă – din țară, la fel ca Bienala de Artă de la Veneția și ca toate celelalte evenimente în acest gen din România sau din străinătate.
Anual, învățământul specializat de artă scoate absolvenți – deci viitori artiști –, trecuți printr-un sistem teoretic de predare a artei. Conceperea arhaică a programei, care cuprinde studiile clasice de desen, pictură și sculptură, omite însă multe alte medii artistice și face ca istoria artei să se topească undeva imediat după Renaștere. Acest lucru conduce la crearea unei rupturi între studierea artei în școală și modul în care arta contemporană funcționează în zilele noastre. Departe de maniera în care este percepută în clase, arta contemporană are un caracter dinamic și fluid. Imaginea artistului care creează cuminte în atelier, așteptând să fie descoperit, este cu siguranță una depășită.
Trecerea de la o sală de clasă – fie și una în care se studiază arta – la bienala de artă este copleșitoare din mai multe puncte de vedere. Pentru început, existența curatorului ca persoană, precum și a ideii de curatoriat: iată un segment al artei contemporane prea puțin – sau deloc – prezentat la școală. Un exemplu concret sunt Ami Barak și Diana Marincu, curatorii Art Encounters 2017, care fac ca mecanismele de funcționare din spatele unui eveniment de artă să fie mai ușor de asimilat. Ei sunt cei care au stabilit tema, au făcut selecția de artiști și de spații expoziționale și, în final, au construit expozițiile în forma lor actuală. Tot aici se insinuează discret și alte direcții omise în școlile de artă, precum relațiile dintre artiști, curatori și galeriști sau încadrarea unei lucrări într-un anumit context spațial.
Apoi, făcând turul expozițiilor, prin toate cele 19 spații mai mult sau mai puțin convenționale, apar mediile de artă cu totul noi – sau parțial noi, în cel mai fericit caz – pentru elevii din liceele vocaționale de artă. La Halele Timco se găsește un exemplu bun de artă video, prin lucrarea Where touch begins, we are, a Nonei Ionescu, care începe cu următoarea afirmație:
Ca membrii ai societății umane, poate cea mai dificilă sarcină cu care ne confruntăm zilnic e aceea de a ne atinge unul pe celălalt – indiferent dacă atingerea este fizică, morală sau imaginară. Contactul e criză.
La fel, contactul direct cu expoziții și lucrări de artă contemporană este mai mult decât necesar pentru un elev care studiază arta.
În fosta cantină a Colegiului Tehnic „Ion Mincu”, un loc care în primă fază poate fi considerat impropriu unei expoziții – la fel ca un fost depou al tramvaielor, azi devenit muzeu, sau fosta benzinărie în care și-au desfășurat proiectul cei de la Lateral Art Space –, se regăsește un proiect curatoriat de Magda Radu. În cadrul acestuia, printre multe alte lucrări de artă conceptuală datând de la începutul anilor ‘70, se află imagini dintr-un performance – o altă practică nepredată în școală – semnat Decebal Scriba, un reprezentant important al artei conceptuale românești, emigrat la începutul anilor ‘90 în Franța. Lucrarea este din 1974 şi constă într-o plimbare a artistului pe un traseu stabilit în prealabil în București, ținând mâinile de parcă ar fi purtat un dar invizibil, acțiune construită pe ideea de confruntare personală a normelor impuse de regimul politic aflat la putere, precum și de verificare a interacțiunilor cu trecătorii în spațiul public. Acum, în cadrul Art Encounters 2017, artistul a refăcut acest performance la Timișoara.
Un alt mediu artistic rar abordat în școlile de artă este intervenția în spațiul public, regăsită – în stadiu de machetă – în lucrarea lui Cristian Rusu. Artistul clujean propune amplasarea unui vagon de sare în mărime naturală în Timișoara, vagon care să fie mai apoi integrat în spațiul public din Serbia. Lucrarea face referire la pactul dintre România și Iugoslavia din perioada comunistă, conform căruia pentru fiecare transfug repatriat, România oferea Iugoslaviei un vagon cu sare, potrivit mărturiilor strânse de artist.
Dacă aceste practici, care au deja o istorie de câteva decenii bune, mai sunt uneori vag și în trecere amintite în cadrul orelor de specialitate de la școlile de artă, atunci lucrările care se încadrează în new media sau transmedia sunt absente cu totul.
Lipsa unor puncte de reper esențiale, nefamiliarizarea elevilor cu evenimente mari de artă, cu unele tehnici nu atât de convenționale și cu nume importante și actuale din acest domeniu ajung să fie un handicap pentru un absolvent al unei școli de artă din România, al cărui scop este, în definitiv, integrarea în această lume dinamică a artei contemporane.
Totuși, această problemă nu este tocmai una recentă. Artiști deja consacrați critică modul în care se preda arta în școli în perioada în care erau ei elevi și felul în care se predă astăzi – pentru că nici nu s-au petrecut mari schimbări între timp. Dan Perjovschi, trecut și el prin suficiente școli de artă, folosește cuvinte dure la adresa învățământului de specialitate în artist talk-urile sale. Cunoscutul artist consideră că modul în care este predat desenul în școală constrânge enorm libertatea de exprimare și tocmai de aceea sunt situații în care preferă desenul amatorilor sau pe cel al copiilor.
Înainte de Art Encounters, am purtat o discuție despre artă și învățământ cu Cristi Pogăcean, unul dintre artiștii prezenți în Bienală și fost elev al liceului pe care îl urmez și eu în prezent. Mi-a povestit despre generațiile de atunci și facultate, despre absența desăvârșită a informațiilor referitoare la scenele de artă din afara țării și despre cum, după ce a reușit să se informeze, a fost pe punctul de a fi dat afară de la facultate pentru că încerca să facă ceva diferit și care să aibă o oarecare legătură cu ceea ce se întâmpla în artă la nivel internațional. Iar pentru a-mi descrie cât mai pe scurt lucrarea sa prezentă în bienală, mi-a spus că, în liceu, pictura respectivă ar fi fost considerată o lucrare de nota 9.
În învățământul specializat de artă a existat și continuă să existe o discrepanță între modul în care este prezentată aceasta și forma ei actuală. Lipsa studierii artei din ultima jumătate de secol face ca scena contemporană – fie ea la nivel național sau internațional – să fie un fel de concept abstract tocmai pentru cei care aspiră să facă parte din ea. Lucrările la care am făcut referire sunt numai câteva din cadrul unei singure bienale, dar exemplele pot fi multe. Iar vizitarea Art Encounters 2017 este o experiență intensă și, aș putea spune, necesară pentru cei care studiază arta și nu numai; sau, măcar, ar putea reprezenta o temă bună de studiu și dezbatere în clasă, în loc ca elevii să afle despre bienală din cercetările proprii pe social media.