Iniţiativa MNAR – MNAC de a face o retrospectivă, practic, a tapiseriei franceze mi se pare lăudabilă. Şi nu doar pentru că prezintă publicului bucureştean (şi nu numai) lucrări pe care majoritatea nu ar fi avut altă şansă să le vadă, ci pentru că, la un moment dat, te obligă să regândeşti „carpeta”.
Noţiunea de „kitsch” e complexă şi ţine foarte mult de context. Mi se pare că seamănă foarte mult cu noţiunea de „normal”. Ambele pot fi definite în legătură cu contextul din care fac parte. Mona Lisa e o capodoperă atâta timp cât e la Luvru şi e pictată de Da Vinci, dar e un kitsch absolut când e printată în format mare şi pusă în ramă la Gigel acasă, pentru că opera de artă are sens doar ca o creaţie unică. De asemenea, kitsch-ul e varianta mult mai ieftină a unui concept preţios şi inaccesibil tuturor, aici exemplele curgând de la chinoisseries, născute din obsesia elitei europene de a avea acces la cultura extrem-orientală, la rochiile clasice Chanel devenite little black dress care şi-au pierdut eleganţa, păstrând doar conceptul lui little, şi pantalonii de damă Yves Saint Laurent, care odată ajunşi produse de consum în masă au rămas pantaloni de damă care evidenţiază uneori cam prea mult liniile corpului, căzând în vulgaritate.
Pe scurt, un obiect de bun gust devine kitsch printr-o decontextualiare forţată, provocată de multe ori de reproducerea sa în masă (în cazul operelor de artă) sau de o reproducere forţată şi realizată cu mijloace îndoielnice. Etimologia cuvântului este incertă, dar se presupune (cf. lui George Pruteanu) că termenul provine din sudul Germaniei, Bavaria, unde „kitschen”, termen din limbajul familiar, avea sensul de „a face ceva de mântuială”, noţiune ce exemplifică o parte din sensul său actual.
Dacă toate cele de mai sus sunt exemple care ţin de context, educaţie şi accesibilitate, ei bine, pentru mine, carpetele au fost întotdeauna kitsch-ul suprem. Adică oriunde ar sta, tot aşa rămân. Cu această idee iată-mă ajunsă la MNAR în faţa unor tapiserii imense, la care creierul meu era blocat: este acesta kitsch sau nu? Oficial nu. Prostul gust se concretizează în tapiseriile de mâna a cincea, produse în serie, cu teme derizorii, bătute în cuie la bunici în dormitor. Iar acestea sunt tapiserii produse în manufacturi regale, cu fir de aur, produse unicat, cu teme mitologice, acoperind un perete întreg la regi în dormitor. Încă din evul mediu tapiseriile erau folosite pentru a acoperi pereţii camerelor cu scopul de a oferi o oarecare izolare termică, iarna fiind bine-ştiut faptul că încăperile erau foarte greu de încălzit. Astfel, în marile palate regale, a căror încălzire a fost mereu o problemă, o astfel de soluţie era bine-venită.
Deci e o problemă de raport calitate-preţ şi context. Dar dacă bunicii ar avea resursele necesare de a-şi comanda o tapiserie din materiale de calitate cu o temă mitologică sau istorică, definitorie etc., nu ar mai fi kitsch? Ar fi, pentru că s-ar afla într-un context nepotrivit. Dar dacă bunicii ar avea resurse pentru o carpetă unicat, au şi pentru casă, aşadar pică problema contextului. Şi să zicem că au ajuns la acel grad de prosperitate printr-o afacere cu pisici, iar tema carpetei este o compoziţie cu pisici. Problemele propuse de kitsch dispar, deci avem de-a face cu o tapiserie cu pisici care e o operă de artă? Iarăşi m-am blocat.
Îmi vin în minte faimoasele carpete cu Răpirea din Serai, câini care joacă poker sau pisici aranjate ca la fotograf şi diferite peisaje mai mult sau mai puţin fantastice. M-au fascinat toată copilăria şi nu le găseam sensul. Apoi mi-a fost explicat: „să ţină de cald” pentru cele din zona patului sau „să mai acopere din denivelările pereţilor” pentru celelalte. Aşadar, scopul lor este în principal practic şi prea puţin estetic. Iar, să fim serioşi, în anii ’70-’80 şi o parte din ’90, carpetele, bibelourile cu pescarul chinez sau cu prinţese şi peştele acela din sticlă al cărui sens nu l-am priceput niciodată erau un must-have al fiecărei case care se respecta. Astfel, carpetele bunicilor mei intră într-un context al epocii şi într-un oarecare pseudo-stil.
Sunt în faţa unor opere de artă decorativă care au acoperit pereţii palatelor regale. Sunt reprezentate scene mitologice sau din istoria pe-atunci recentă a casei regale franceze. Garanţia regală nu mi-e de ajuns să cred că nu mă aflu în faţa unor kitsch-uri care se află în muzeu doar datorită reputaţiei. Dar să analizăm situaţia în profunzime. La realizarea lor au lucrat, pe lângă maeştrii tapiseri, şi artişti plastici ai casei regale care sunt renumiţi în arta epocii. De multe ori, practic, lucrările pictate erau transpuse (şi recompuse) în tapiserii, în colaborare cu autorii acestora. Compoziţia e bine structurată, alegerea culorilor şi armonizarea lor este remarcabilă şi transpunerea în tehnica tapiseriei e impecabilă. Astfel, prin calităţile estetice, lucrarea se depărtează de lumea rău-famată a artei şi este îndreptăţită să îşi ocupe locul în sălile unui muzeu.
Dar ce se întâmplă cu tapiseria bunicilor? Verdict: kitsch! Părerea mea e că această artă decorativă este specifică unei alte lumi, atât din punct de vedere al preferinţelor estetice, cât şi din cel al nevoilor practice. O încercare de reînviere a ei în contemporan, fără o îmbogăţire a limbajului conform evoluţiei societăţii, este tot o noţiune ce defineşte un gust îndoielnic şi o cunoaştere superficială a lumii şi artelor vizuale. Nici nostalgia unei lumi apuse nu poate ierta copierea artei.