Cei trei împărați. Trei veri, Trei imperii și Drumul către Primul Război Mondial este o lucrare despre un continent în metamorfoza sa.
Istoric britanic, scriitoare și biograf, Miranda Carter a publicat în anul 2009 lucrarea Cei trei împărați. Trei veri, Trei imperii și Drumul către Primul Război Mondial, (tradusă în România, anul 2015 și publicată în Colecția Historia, la Editura Polirom.
În carte, autoarea realizează o amplă analiză, conturând ceea ce Ernst Nolte numea „nucleul rațional” al monarhiilor britanică, germană și rusă de secol al XIX-lea, extrăgând din acesta cauzele ce au condus la izbucnirea celui dintâi conflict total al lumii, Primul Război Mondial, considerat a fi evenimentul care a pus Europa secolului XX în poziția de cel mai violent continent din istoria lumii.
Folosind algoritmul parcursului de la privat la public, autoarea prezintă, în primele capitole ale lucrării, viețile celor trei mari împărați, protagoniști ai evenimentelor puse sub lupă: Wilhelm al II-lea – un experiment de perfecțiune (1859), George al V-lea – al doilea pe listă (1865) și Nicolae al II-lea – un turn de fildeș bătut cu diamante (1868), aducând în atenție geneza unor comportamente și atitudini mai târzii ale celor trei suverani. De pildă, în ceea ce îl privește pe Wilhelm al II-lea, copilăria a reprezentat, fără îndoială, momentul însușirii celor mai multe elemente ce aveau să devină din ce în ce mai evidente în viața sa de adult și conducător de stat, explicându-se dorința sa nemăsurată de supremație, putere, și gustul de a fi întotdeauna în centrul atenției:
În momentul nașterii sale, pe umerii lui Willy a fost așezată o povară aproape imposibilă de pretenții și așteptări contradictorii. Prin tatăl său, Friedrich, unul dintre omniprezenții Fritzi, el era moștenitorul tronului Prusiei; mama lui, Vicky, era primul născut al reginei Victoria a Marii Britanii, iar el era primul nepot al reginei britanice. Ca moștenitor al Prusiei, cea mai mare și mai influentă putere din confederația nu foarte solidă, formată din 38 de ducate, regate și patru orașe libere, care se autointitulau Germania, el purta visurile de viitor ale familiei și ale țării sale. Acele visuri vedeau Prusia drept puterea dominantă într-o Germanie unificată, ocupându-și locul ca una dintre marile puteri.
Bazându-și cercetarea pe interpretarea amănunțită a documentelor de arhivă și a surselor secundare, Miranda Carter surprinde, în aceeași măsură, legăturile de familie ce se găseau între cele trei imperii (britanic, german și rus):
Dinastiile domnitoare din cele două țări, Hohenzollern și Romanov, se căsătoriseră între ele și se creaseră chiar prietenii sincere[…]Tatăl lui George era unchiul lui Wilhelm; mama lui era mătușa lui Nikolai; în același timp, Wilhelm și Nikolai erau și veri de gradul al doilea, și veri de gradul al treilea, prin căsătoria unei strămătuși și a unui stră-străbunic comun, Pavel, țarul cel nebun al Rusiei.
Lansând ipoteza evidentă a rudeniei de sânge între dinastiile europene, istoricul urmărește relația dintre cele trei familii pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea, conturând, în special, declinul legăturilor dintre acestea. Astfel, starea de lucruri ce avea să se declanșeze în Europa, și nu numai, începea să devină previzibilă. Însă întrebarea ce merită pusă este dacă instaurarea tensiunii pe continent a fost o cauză a deteriorării relațiilor dintre familiile imperiale sau stricarea acestor legături a dus la apariția stării de posibil conflict? Răspunsul este dat echivoc în carte:
Wilhelm, între timp, rămânea pe lista neagră a reginei [Marii Britanii]. Asta nu doar din cauza mașinațiunilor urzite de el fără știrea ei și a încercărilor lui cusute cu ață albă de a o asmuți împotriva Rusiei[…] Între timp, Rusia, Franța și Germania discutau în secret despre cum puteau interveni pentru a impune un acord al marilor puteri asupra Marii Britanii sau chiar pentru a profita de vulnerabilitatea acesteia. În noul an 1900, Muraviev a sugerat ca, în timp ce Marea Britanie nu era disponibilă, Rusia să pună piciorul în Persia printr-un împrumut mare și niște presiuni aplicate acolo unde trebuie și să înceapă să creeze probleme la granița de nord-vest. Nikolai a aprobat planul.
Tensiunile create de acțiunile suveranilor în spațiul extraeuropean aveau să fie transferate rapid și în gesturile lor de pe continent, fapt vizibil chiar din primii ani ai celui dintâi deceniu al secolului al XX-lea, cu mențiunea că în vara anului 1906 limbajul moderației a revenit treptat în relațiile externe. Însă, aș adăuga că nu pentru mult timp, dat fiind că între anii 1908-1909 debutează o criză balcanică, cauza acesteia fiind explicată de autoare: parte din logica și tragedia imperiilor este că încearcă întotdeauna să se extindă, nu pot sta niciodată potolite. Imaginea evenimentului a anticipat, într-o oarecare măsură, ceea ce avea să se petreacă în vara anului 1914:
Pe 6 octombrie 1908, Austro-Ungaria a anunțat că anexa oficial micul stat balcanic stăpânit de otomani Bosnia-Herțegovina. Bulgaria s-a declarat independentă față de Imperiul Otoman, iar Grecia a revendicat insula Creta. Austriecii considerau că Serbia este un cancer care le submina imperiul multietnic.
Iulie 1914. O lună de la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și tot o lună de când Europa stătea gata să izbucnească. Astfel, Wilhelm al II-lea considera că Austria era partea vătămată și că Serbia era o otravă în Balcani. Țarului Nikolai îi era groază de ideea unui conflict, iar George părea a observa criza balcanică abia pe 27 iulie, afirmând: se pare că ne aflăm în pragul unui război european general, provocat de trimiterea de către Austria a ultimatumului pentru Serbia, o stare de lucruri foarte gravă.
Aceasta era atmosfera europeană la începutul războiului total. Ne mai putem întreba oare dacă Primul Război Mondial putea fi evitat? Din punctul meu de vedere, răspunsul este clar: războiul mondial nu putea fi evitat, iar crima asupra prințului moștenitor al Austro-Ungariei a fost doar scânteia, pretextul izbucnirii conflictului deschis, și nu cauza lui. În cazul în care vrem să aflăm cauzele acestei conflagrații, despre care Moltke spunea: un război care va anihila civilizația din aproape toată Europa pentru multe decenii, Miranda Carter indică să nu ne uităm doar la iunie 1914, ci la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea – teză cu care sunt perfect de acord.
Istoricul alege să își finalizeze volumul printr-o privire de ansamblu asupra a ceea ce s-a ales de Cei trei veri, Cei trei împărați: țarul Nicolae al II-lea fusese asasinat de bolșevici, împreună cu întreaga sa familie, Wilhelm al II-lea era în exil, de unde cocheta cu naziștii, deoarece credea că în acest fel se va putea întoarce acasă, iar George al V-lea rămăsese epuizat de război, dar pe tron: În ziua Armistițiului, când mulțimile au venit la Palatul Buckingham să ovaționeze, George era singurul împărat care mai rămăsese la balconul său. Însă ce s-a întâmplat cu cel de-al patrulea personaj, cu „bătrânul continent”? Europa era cuprinsă de oboseala războiului, neștiind însă ce o aștepta: regimurile totalitare din secolul al XX-lea, regimuri care se vor dovedi foarte pricepute la omorât oameni și cam atât.