este romanul prin care l-am descoperit pe muzicianul Leonard Cohen ca prozator. Încă de la primele pagini, am remarcat că scriitura este una originală, cu care trebuie mai întâi să te familiarizezi. Probabil și ca urmare a atelierului de scriere creativă la care am participat recent, în care ne-am axat pe o proză dinamică, succintă, unde suspansul e bine dozat și povestea este creată în jurul personajului, am început să mă deschid pentru stiluri care poate mai demult nu m-ar fi atras. Așa că, în ciuda sentimentelor difuze pe care mi le-au inspirat primele pagini, am continuat să citesc. Domină un minimalism al expresiei, presărat cu fărâme de poezie pură. Multe dintre pasajele narative sunt compuse din foarte puține tușe, acestea fiind însă pe atât de expresive. Când sari câteva cuvinte din neatenție, există riscul să nu-ți mai dai seama despre ce e vorba, cum ar fi în scena cu Breavman și Krantz în mașină, în care ei se lasă purtați de fluxul involuntar al asocierilor muzicale și nu mai reiese ce anume fac și unde se află decât din niște indicii foarte subtile. Asta pentru că dimensiunea aceea involuntară preia de foarte multe ori controlul asupra vieții personajelor. În virtutea acestui minimalism, după terminarea lecturii persistă anumite semne de întrebare, anumite goluri pe care cititorul încearcă să le umple.
Centrată pe Lawrence Breavman, un evreu canadian, cartea urmărește evoluția acestuia din adolescență până la începuturile maturizării, însă nu este vorba nicidecum de un bildungsroman – dimpotrivă, devine evident că unele lucruri nu se schimbă niciodată, că metehnele sunt adânc înrădăcinate. Mai apar nenumărate personaje feminine din trecutul lui Breavman, tatăl și mama lui, prietenul cel mai bun, Krantz, de asemenea evreu, precum și alte personaje mai degrabă marginale. Mircea Mihăieș definește romanul ca un caz neobișnuit de model clasic al inițierii, adăugând și că termenul preferat de critica literară este cel de Künstlerroman, „povestire a maturizării artistului”.
Deși nu se poate spune că e o carte în care predomină acțiunea și suspansul, nu am putut s-o las din mână, iar acest lucru se datorează poeziei sfâșietoare pe care am descoperit-o între rândurile ei. Citind, am simțit nu de puține ori o amărăciune atât de adâncă și ireversibilă, încât nu intră în calcul decât tratarea ei ca pe ceva banal, inofensiv – altfel ar exista riscul ca ea să te absoarbă total, să-ți compromită existența pe de-a-ntregul. E aproape ca o exorcizare prin cuvinte. Te sfâșie, însă în același timp e scris ca și când ar fi cel mai firesc lucru cu putință.
Nu în ultimul rând datorită aspirațiilor literare ale lui Breavman, adesea lumea romanului se învârte în jurul unor cuvinte, respectiv a unor senzații difuze pe care personajul principal încearcă să le transpună în cuvinte. Actul literar, respectiv narativ, reprezintă modul de a comunica trecutul său. Salturile de la un plan temporal la altul ne poartă în universuri diferite (stadii diferite ale evoluției eroului), dominate totuși de anumite constante psihologice. Relația lui Breavman cu femeile este una dintre ele. Mircea Mihăieș o descrie, în postfață, ca pe o mișcare cu caracter circular:
Aceleași și aceleași femei apar, dispar și reapar în alte ipostaze, ca pentru a-l ispiti și a-i oferi nu simpla dragoste fizică, ci dragostea desăvârșită a femeii care e totodată și imagine a purității și întrupare a păcatului. Breavman alege drumul cunoașterii fragmentare, conștient că doar în felul acesta poate protesta împotriva „masacrului indiferent” care este viața. Capabil de autoanaliză lucidă, el nu face însă niciun efort de a se stabiliza într-o formulă definitivă. „Mi-e teamă să trăiesc altceva decât așteptarea, notează el într-o scrisoare către Shell și probabil că indeterminarea, fascinația eternului început de drum sînt secretele personalității sale.”… În fond, protagonistul e un sentimental terorizat de neputința de a eterniza, asemenea personajului goethean, clipa magică a fericirii.
Dialogul cu Shell, una dintre iubitele lui, surprinde esența relației dintre cei doi:
— Nu eram eu. Nu eram cea pe care o ții acum în brațe.
— Ba da, erai. Ești.
— Te doare?
— Da, îi spune, sărutându-i ochii. Trebuie să împărțim chiar și momentele în care nu sîntem decât leșuri.
Breavman este un personaj complex, stăpânit de anumite întrebări, cu preocupări literare, dar și cu unele porniri distructive îndreptate atât asupra altora, cât și asupra propriei persoane, cărora însă nu se poate sustrage:
Îmi pare rău, Tamara. Vreau să ating oamenii ca un vrăjitor, să îi schimb sau să-i rănesc, să las o urmă, să-i fac mai frumoși. Vreau să fiu hipnotizatorul, și trebuie să fiu atent să n-adorm eu însumi. Vreau să sărut cu un ochi deschis. Sau voiam. Nu mai vreau.
Acesta este și motivul principal pentru care nu se poate schimba în adevăratul sens al cuvântului. Și în asta rezidă, în mare parte, farmecul cărții. Luciditatea nu presupune neapărat acțiune, ea poate rămâne doar un microscop, o lupă prin care privești lumea, ceea ce te face să traiești la o cu totul altă intensitate tot ce ți se întâmplă, fără însă a te îmboldi către acțiune. Astfel, personajul principal trăiește o dublă dramă: faptul că nu se poate schimba, și, în același timp, faptul că este profund conștient de asta. Iar singurul mod de a supraviețui acestei drame este creația – tărâmul în care limitele dintre bine și rău se estompează:
Breavman mimează în egală măsură iubirea și cruzimea, cu singura scuză că știe cum se produce răul. Dar a ști nu te absolvă de responsabilitate. Din acest motiv, Breavman este un personaj în egală măsură seducător și respingător. Cititorul așteaptă acel act simbolic prin care să-și răscumpere greșelile, dar gestul nu vine. (Mircea Mihăieș)
Titlu:
Autor: Leonard Cohen
Editură: Polirom
Colecție: Biblioteca Polirom
An: 2003
Postfață: Mircea Mihăieș
Traducător: Vlad Arghir
Pagini: 300