de Otilia Roșu
Va veni vremea când soarele va străluci numai peste o lume de
oameni liberi care nu recunosc alt stăpân decât rațiunea lor,
când tirani și sclavi, preoți și uneltele lor neroade sau ipocrite
nu vor mai exista decât în istorie sau pe scenă[1]
O scurtă plimbare către origini
Dincolo de anacronism, primele pulsații ale anarhismului sunt înmagazinate fără doar și poate în secolul al XIX-lea, cu toate că se pot identifica manifestări ale originilor sale mult mai devreme.
Termenul de anahism provine din limba greacă și înseamnă fără archon, adică fără stăpân, de aici și discursul militant pentru libertatea ce poate fi obținută în afara formelor de guvernământ și în afara societății construite pe fundații mustind a sistem.
La o primă analiză, este evidentă utopia. Dar ce sistem politic este lipsit de acest păcat? Unde și când a fost pus la lucru un motor de guvernare care să nu-și fi clădit și proiectat ideologia în discursuri extravagante, să nu spunem demagogice?
Pe de altă parte, în ceea ce privește anarhismul, un factor determinant al traiectoriei sale este constituit de faptul că adepții săi nu s-au organizat niciodată politic, nu au pus în practică acele credințe suținute, de aceea este vulnerabil în fața criticilor, rămânând în continuare în sfera idealului. Desigur că, pe de altă parte, anarhismul a reușit să demonstreze că depășește cadrul politic, înglobând principii filosofice care gravitează în jurul omului și a libertății acestuia.
Mișcări precursoare anarhismului ─ o trecere în revistă
Încă din Antichitate, nemulțumirea oamenilor a dat naștere sclipirilor revoluționare, stimulându-se nevoia de eliberare, sub orice formă ar fi fost înțeleasă aceasta. Astfel, și această perioadă cuprinde cinicii ei, în frunte cu Antisthenes[2], cel care a fost întemeietorul Școlii Cynosarge. Fiilosofii cinici, membrii acestei școli, criticau normele impuse de societate, considerând că acestea se opun firii umane, desprinzându-se cu mândrie de arhetip.
Evul Mediu s-a luat la întrecere cu Antichitatea și a conturat în prim-plan Mișcarea Spiritul Liber, mișcare care a fost catalogată drept sursă a ereziilor la acea vreme și despre adepții căriea s-a afirmat că în decursul ultimelor secole ale Evului Mediu, au fost singurii la care exista, ca parte integrantă a doctrinei lor de emancipare totală, o teorie socială profund revoluționară[3]. Mișcarea a fost considerată eretică din cauza înscrierii ei în tradiția joachimită, născută prin personalitatea călugărului calabrez Joachimo dell‘Flore[4], care împărțea creștinătatea în 3 epoci: prima – dominată de Vechiul Testament, caracterizată de ideea supunerii în fața măreției Tatălui , a doua – „îndulcită” de Iisus printr-un spectru al înțelepciunii, bunăvoinței și iertării, iar a treia epocă era proiectată în viitor, stăpânită de Duhul Sfânt, epoca înfloririi și nașterii adevăratei libertăți, după spusele apostolului Pavel: Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate[5].
În ceea ce privește Revoluția Franceză, Jacques Varlet, unul dintre reprezentanții Mișcării Turbaților (mișcare care s-a opus guvernului revoluționar), avea să evidențieze antagonismul dintre Guvern și Revoluție, concept ce a devenit un laitmotiv anarhist: Ce monstruozitate socială, ce capodoperă de machiavelism mai este și acest guvern revoluționar! Pentru orice ființă care gândește, Guvernul și Revoluția sunt incompatibilie. Ele s-ar putea împăca doar dacă poporul ar vrea să-și întemeieze puterea pe o stare continuă de insurecție împotriva lui însuși, ceea ce este absurd[6].
Godwin și gândirea utilitaristă
Contemporan cu Revoluția franceză, William Godwin, considerat a fi unul dintre precursorii gândirii anarhiste, înfățișa statul ca fiind unul dintre elementele dăunătoare unei comunități umane. De aici este evidentă o tendință a sa spre utilitarism[7], deoarece, la el, aspectele morale sunt subsumate plăcerii: o acțiune este cu atât mai bună cu cât ea produce mai multă plăcere, mai multă fericire, idee care se răsfrânge și asupra instituțiilor. Totuși, acest aspect nu l-a împins în sfera extremă a individualismului anarhic, pentru că Godwin nu excludea acea interdependență socială, ci numai dependența întâlnită la Rousseau: guvernarea comunității umane după legi potrivnice naturii sale, exterioare libertății morale (libertate care nu poate fi compromisă).
La Godwin, auto-dirijarea morală era dizolvată de „împărăția” Guvernului, în slujba căruia se pun oamenii pentru a obține protecție și anumite beneficii. Godwin este de părere că, de fapt, Guvernul contribuie la eliminarea voinței omului, la anihilarea naturii acestuia prin constrângere ( pe care individul nu o sesisează, de altfel). Pentru Godwin, Guvernul reprezenta sursa tuturor fărădelegilor, însă dacă se pune problema dispariției acestuia, întrebarea care apare se leagă de ceea urmează să se întâmpla cu societatea în lipsa unei autorități guvernamentale.
Pentru un raționalist, Godwin era deosebit de optimist, considerând că, de îndată ce sursa degradării (Guvernul) va fi îndepărtată, atunci societatea se va bucura fără doar și poate de bunăstare. Bineînțeles, se poate pune întrebarea în ce fel se va concretiza acea bunăstare, dar un fragment din gândirea godwineană vine în ajutor, lămurind că fărădelegea trebuie controlată prin inspecția generală exercitată de către membrii unui cerc limitat asupra comportamntului fiecăruia[8]. Rămâne să ne gândim dacă nu cumva acești membri ai cercului limitat nu răspândesc un iz de formă de guvernare, fie ea și binevoitoare, așa cum vrea să o înfățișeze Godwin.
Congresul de la Saint-Imier și anarho-sindicalismul
În 1872, Congresul de la Saint-Imier a reprezentat „actul de naștere” al Anarhismului, expunând principalele obiective și principii ale idealului anarhist:
1. Distrugerea oricărei forme de putere politică reprezintă prima îndatorire a proletariatului;
2. Orice organizare a unei puteri politice așa-zis provizorii și revoluționare, menită să îndeplinească acest deziderat, nu poate fi decât o altă înșelătorie și ar fi la fel de periculoasă pentru proletariat ca și toate guvernele existente astăzi[9].
În anul 1864, la Londra, se înființase Asociația Internațională a Muncitorilor, sau Internaționala I, condusă de Marx și Engels și la care avea să adere părintele anarhismului modern, Mihail Bakunin. A urmat o perioadă de neînțelegeri între acesta din urmă și Marx, anarhiștii s-au organizat în cadrul sindicatelor, propunându-și să distrugă din interiorul acestora doctrina social-democrată. Pentru că se promova preluarea puterii prin violență de la burghezi, adepții acestei noi forme de organizare înțelegeau să ia în stăpânire întreprinderile în care lucrau și să le conducă singuri.
Bakunin scria despre aceste sindicate că au în ele semințele vii ale unei societăți pentru a înlocui vechea lume. Ele creează nu numai ideile, dar și fapte ale viitorului însuși[10].
Bakunin și marxismul
Înainte de fi martori la conflictul dintre Marx și Bakunin, trebuie să fie inspectat și un element comun al celor doi. După revoluții, cei care s-au simțit cu adevărat în pierdere au fost anarhiștii, dezarmați de preluarea ordinii de un nou guvern așa-zis revoluționar. Pentru ei, guvernul revoluționar, așa cum am arătat la Godwin, reprezenta întruchiparea ipocriziei. Pe de altă parte, pentru Marx, nici o revoluție nu și-a putut atinge cu adevărat scopul, deoarece ele au consolidat și mai mult instrumentele de represiune prin care statul își exercita puterea.
Totuși, pe când anarhiștii militau pentru eliminarea completă a statului, marxismul înțelegea problema stat-revoluție în alt mod. Astfel, urcând pe scările timpului istoric, apare Lenin și teoriile sale înglobate în „Statul și revoluția”:
Proletariatul nu are nevoie de stat decât pentru un timp. Nu suntem câtuși de puțin în dezacord cu anarhiștii în privința statului ca scop în sine. Noi afirmăm că, pentru a atinge această țintă, este necesară utilizarea provizorie a instrumentelor, a mijloacelor și a procedurilor de putere ale Statului împotriva exploatatorilor[11].
Trebuie „recunoscut” pragmatismul lui Lenin în fața fanteziei anarhiste, bineînțeles, cu sarcasmul necesar.
După aderarea lui Mihail Bakunin la Asociația Internațională a Muncitorilor, izbucnește conflictul cu Marx. În 1868, Bakunin crease Alianța Internațională a Democrației Socialiste, care s-a alipit ulterior Internaționalei I. De atunci, Marx a văzut în persoana lui Bakunin un adversar.
Pe când primul susținea ordinea revoluționară și centralismul, al doilea miza pe un federalism care urma să aibă autonomie în fața sistemului și care din perspectivă marxistă era utopic și aventuros. Pe de altă parte, Bakunin privește cu ochi mijind a neîncredere lipsa unei clase privilegiate, în profeția lui Marx, deoarece înțelege că avea să existe un control deținut, fără doar și poate, de o elită, fie ea și din clasa muncitoare.
Spirit revoluționar, Bakunin s-a desprins de Internațională, nelăsând loc concilierii:
Recunoaștem libertatea ca fiind singurul fundament și unicul creator legitim al oricăriei organizări, atât economice cât și politice și vom protesta întotdeauna împotriva a tot ceea ce va aduce, mai mult sau mai puțin, cu comunismul sau cu socialismul de stat[12].
Părintele Anarhismului
Născut Pierre-Joseph Proudhon, cel care va deveni „părintele anarhismului” avea să crească într-un mediu rural, lucru ce l-a ajutat să facă unele observații privind viața celor în mijlocul cărora se formase. De îndată ce a luat contact cu mediul academic, obținând bursa Stuard, Proudhon a avut parte de reacții ostile cu lucrarea Ce este proprietatea? , în care susținea că aceasta din urmă nu este altceva decât un furt. Omul nu are niciun drept a priori asupra unui lucru, dreptul de proprietate fiind o calamitate frumos împachetată de societate: Pretind că nici munca, nici ocuparea și nici legea nu pot crea proprietatea: ea este un efect lipsit de cauză și ca o migdală amară care, redusă prin analiză chimică la puritatea elemntului său, devine acid prusic, tot așa proprietatea, redusă la puritatea noțiunii sale, este același lucru cu furtul[13]. Totuși, Proudhon nu afirma că este de acord cu eliminarea dreptului la proprietate, deși probabil că ar fi făcut-o dacă nu ar fi înțeles că se apropia periculos de gândirea marxistă.
Cunoscând viața simplă, Proudhon a fost în măsură să realizeze o asociere între țăranul de altădată, cel care muncea într-o epocă feudală, lucrând pământul fără ca el să beneficieze după bunul plac de produsul muncii sale și muncitorul contemporan lui, a cărui principală calitate trebuie să fie submisivitatea în fața unui patronaj care oricum nu-l răsplătește direct proporțional cu efortul depus. Cumva această din urmă idee nu are aplicabilitate și în zilele noastre? Exploatarea a jonglat cu mai multe imagini, în diferite epoci. Putem vorbi acum de disponibilitatea omului de a se lăsa exploatat în mod voit, sau termenul de „exploatare” este prea dur pentru „sensibilitățile” lexicale ale celor care dețin mijloacele de producție?
Societatea închipuită de Proudhon ar fi trebuit să se întemeieze pe câțiva piloni calculați în segmentul economic. Astfel, industrial, muncitorii ar fi produs pe cont propriu, urmând ca rezultatul muncii lor să fie pus în comun, fiecare sustrăgându-și foloasele din acest cocon obștesc. În ceea ce privește agricultura, Proudhon se înverșuna împotriva capitalismului și critica atitudinea țăranilor față de pământ: În ziua de azi, pământul este tratat ca un obiect și chiar mai puțin decât atât, ca o investiție datorită căreia înregistrăm în fiecare an un anumit venit[14].
Astfel, Proudhon înțelegea că în societatea ideală, țăranul își muncea pământul și beneficia doar el de pe urma acestuia, fără să-și mai ducă munca spre un trafic economic.
De la distanță, se pare că anarhiștii s-au supus câtorva peregrinări în lumea violenței: asasinate politice (uciderea țarului Alexandru al II-lea, sau a lui Sadi Carnot), bombe în mijlocul piețelor publice, tragedii la teatru, judecători și oameni ai legii terorizați cu amenințări. Nici după Al Doilea Război Mondial nu se poate spune că s-a adoptat tradiția pacifistă postbelică, anarhiștii continuându-și activitățile, fără să fie vorba însă de o recrudescență. Putem mai degrabă afirma, mai ales acum, că nu se pune problema unei amenințări reale. Vulcanul anarhist mai are doar din când în când erupții efuzive și câteva diagnosticări cu exces de zel, identificate în jurul vreunui Verhovenski revoltat.
În încheiere, o singură întrebare se mai poate ridica: Cum aș putea eu striga împotriva obligației de a fi liber într-o lume anarhistă?
Iar ca să se poată face o comparație între anarhism ca ansamblu de gândiri ce încorporează mai multă coerență decât se presupune, și anarhism ca stare superficială de înverșunare, proiectată într-un stil vestimentar și câțiva pumni ridicați leneș în semn de protest, fotografia de mai jos sugerează lipsa acelei energii specifice secolului XIX, transformând anarhismul în piesă de muzeu.
[1] G.H. Sabine, A History of Political Theory, New York, 1937, pag. 572
[2] Antisthenes (cca. 445 î. Hr- cca. 365 î. Hr) a fost un filosof „cinic” al Greciei Antice, numărându-se printre elevii lui Gorgias și Hippias
[3] Jean Preposiet, Istoria Anarhismului, Ed. Sirius,București, 2006, pag. 35
[4] Ibidem, pag. 19
[5] Corinteni II, 3, 17-18
[6] Ibidem, pag. 35
[7] Florin George Popovici, Utilitarismul sau doctrina morală a celei mai mari fericiri (plăceri), https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/11/21/utilitarismul-sau-doctrina-morala-a-celei-mai-mari-fericiri-placeri/
[8] Jean Preposiet, op. cit., pag 91
[9] Idem
[10] Anarchopedia, http://rum.anarchopedia.org/Anarho-sindicalism
[11] V.I. Lenin, Statul și Revoluția, Învățătura marxistă despre stat și sarcinile proletariatului în revoluție, Cap II.
[12] Jean Preposiet, op.cit., pag. 247
[13] P.J. Proudhon, De la justice la Revolution et dans l ‘Englise, Paris, Garnier, 1858, St. 5, cap IV
[14] Ibidem, St. 5, cap III