Bukowski a fost poet. Demonstrează acest fapt în volumul său de proză scurtă, Dragoste la 17,50$, în care scriitorul de origini germane prezintă o lume a pierzaniei într-un mod cinic, fără a lăsa loc de estetizări ce nu-şi au locul.
Sub alter egoul său literar, Henry Chinaski, își exprimă indiferența pe care o resimte pentru lumea în care trăiește, înecându-și corpul în cantități imense de alcool şi ușurându-și existența precară cu câte o damă depravată. În universul creionat de Bukowski, toate femeile au o latură frivolă sau predispoziție spre dezmierdarea trupului.
Odată ce rândurile povestirilor sale sunt parcurse, o concluzie ce nu poate fi tărăgănată se ivește: Bukowski vorbește despre viața lui, în mod sincer şi deschis, dar şi despre episoade pe care ar fi vrut să le experimenteze, momente ce îi sunt însă refuzate, astfel eliberând povara prin cuvinte. În povestirile sale se regăsesc elemente reale, precum obsesia pentru cursele de cai, motiv ce este folosit în repetate rânduri, cât şi slujba sa în fabrică. Pe lângă acestea, se identifică, totuși, şi năzuințele sale: femei, faimă, succes şi, din nou, femei. Întreg volumul este o fugă aproape sfântă după femei, că o fi dragoste, că o fi doar plăcere carnală, Bukowski transformă damele în finalități. Cu toate că sunt întruchipate în ființe imorale, gata oricând să dea pe gât băutură la fel ca un bărbat (aici probabil că intervine ficțiunea sa conciliantă) şi dispuse oricând să i se ofere, ba chiar fiind atrase de el, acesta aleargă frenetic să-şi împlinească dragostea, ca un martir care suferă agonia mântuirii divine. Dragă Charles, strugurii sunt acri. Ai fi vrut să-l dobori pe Hemingway într-o partidă de box, dar ce n-ai înfăptuit tu, a realizat Chinaski.
Rândurile sale sunt pline de poezie. O poezie a abjectului, una a violenței, a alcoolului, într-o lume a decadenței morale, a decadenței persoanei. Se regăsesc în povestiri precum Ceva despre un steag Viet Cong (vreo altă dorință înăbușită a sa) sau în Dragoste la 17,50$, unde protagoniștii demonstrează mizeria şi obscuritatea pe care Bukowski le-a zărit în oameni, dar, mai ales, în propria persoană. În ciuda limbajului său degradant, dezolant, dar şi impetuos, frânturile sale intrinsece mențin cititorii conectați la fluxul de abjecții abundent presărate de narator. O simfonie a noroiului în care fiecare persoană se scaldă şi din care își caută scăparea. Din acest punct de vedere, Henry (că se numeşte astfel, că se numeşte Charles, tot despre aceeași entitate e vorba) este un damnat. Să cutreiere în căutarea iubirii, dar mereu să fie eludat de aceasta. Urletul său este clar, susținut şi disperat. Băutura şi aventurile efemere sunt mijloace de a neutraliza lipsa acută a acesteia, însă adeseori se răzvrătesc împotriva lui.
În final, ar fi de cuviință să i se ofere șansa chiar lui Charles Bukowski să se exprime în stilul său propriu. Păcat că dânsul e mort de vreo douăzeci de ani. Cuvintele sale dăinuie încă şi vor încheia prin a explica exact ce urmărește proza autorului american. Acum, domnule Bukowski, aveți cuvântul:
Îți poate spune oricine că nu sunt un tip prea simpatic. Nu cunosc cuvântul ăsta. L-am admirat dintotdeauna pe ticălos, pe nelegiuit, pe nemernic. Nu-mi place băiatul proaspăt ras, cu cravată şi serviciu bun. Îmi plac oamenii disperați, oamenii cu dinții distruși, minți distruse şi maniere distruse. Ăștia mă interesează. Sunt plini de surprize şi de explozii. Îmi plac şi femeile spurcate, târfele bete, cu ciorapii rupți, cu rimelul scurs şi care înjură. Mă interesează mai degrabă perverșii decât sfinții. Pot să mă relaxez cu boschetarii fiindcă sunt un boschetar. Nu-mi plac legile, principiile morale, religiile, regulile. Nu-mi place să fiu modelat de societate. (Dragoste la 17,50$, Iași, Polirom, 2016, p. 216, paragraful introductiv al povestirii intitulate Tupeu)