Motto: Într-un mediu care a lichidat „ostilitatea”, violența devine de neconceput” –
O. Hurduzeu, „Unabomber, profetul ucigaș”
Noi avem nevoie de violență, pentru că lumea așa am construit-o și ea curge prin venele societății așa cum sângele alimentează corpul omului. Noi ne-am născut în și prin violență, oricât de exagerat ar părea, și ea e singura cale sinceră de a rezolva problemele noastre.
Așa ar suna un gând comun dacă, în mod utopic am compara psihologiile a patru mari personaje ale literaturii și lumii de astăzi: Tyler Durden ( personajul principal din Fight Club, roman), Alex (personajul principal din A Clockwork Orange roman), Unabomber (Ted Kaczynski, persoană reală, contemporană) și Charlie Bronson (pseudonimul lui Mike Peterson, contemporan).
În lumea secolului XXI, violența e privită ca o remanență a omului subevoluat, ca o unealtă pentru entertaining și advertising, ca un factor de adrenalină și suspans, ca un mit din poveștile medievale. Dar niciodată ea nu este privită și nici nu se dorește a fi privită și primită în față, pentru că realitatea ei e dură și asemenea pumnului primit in nas, ne umple de lacrimi și sânge. Și nimeni nu vrea asta. Dar câte poți știi despre tine dacă niciodată n-ai fost într-o luptă? Ar spune Tyler Durden.
Aș vrea să vorbesc, de-a lungul a două articole despre reprezentarea violenței și semnificația acestui gest în lumea contemporană, comparând personajele de mai sus. Am ales să compar un personaj literar cu o personalitate din lumea reală, observând similitudinile dintre lumile în care aceștia trăiesc și, mai ales, motivațiile actelor lor. Prima comparație o voi face între Tyler Durden și Unabomber, amândoi din lumea corporatistă și doritoare de progres a Statelor Unite, al căror manifest e strict legat de alienarea cetățenilor, în timp ce a doua comparație îi leagă pe Alex și Charlie Bronson, britanici, cu a lor violență pentru violență.
Tyler Durden vs. Unabomber sau Fiecare război cu victimele sale
Tyler Durden este prietenul imaginar/a doua personalitate a naratorului din romanul Fight Club, scris de Chuck Palahniuk în 1997 și ecranizat de David Fincher în 1999, unde este portretizat maiestral de idealul masculin Brad Pitt, numai acest fapt spunându-ne multe despre ce înseamnă, de fapt, Tyler. El s-a născut în mintea insomniacului și profund nefericitului narator, care este un corporatist lipsit de viață personală, coloană vertebrală sau personalitate. Tyler însușește toate caracteristicile unui om perfect: este liber, inteligent, are slujbe care îi permit să își bată joc de oamenii pe care naratorul îi displace fără să realizeze măcar, arată bine și poate obține tot ce naratorul își dorește. Cei doi deschid împreună Fight Club, o adunare săptămânală la care bărbații vin și se bat între ei (respectând evident, anumite reguli de ordine interioară) pentru a-și refula nefericirile adunate în cursul săptămânii. Treptat, adunarea crește, oamenii îl văd pe Tyler ca pe un lider și clubul evoluează în Project Maychem, care are ca scop final eliberarea omului din societate prin distrugerea mai întâi a regulilor, apoi a monumentelor cheie și în final a inimii corporației americane care produce oameni precum naratorul. Se folosesc explozibili făcuți în casă, se admit orice sacrificii (chiar dacă ele nu sunt dorite, realitatea lor îi face pe cei participanți la proiect să vadă și mai clar scopul acestuia). Fight Club nu este un roman despre violență, ci unul despre libertatea adevărată și distanța noastră față de ea. Chiar dacă în final naratorul/Tyler este închis, ecoul revoluției sale rămâne: „somebody with a broken nose pushes a mop past me and whispers: „Everything s going according to the plan.” Whispers: „We re going to break up civilisation so we can make something better out of the world.” Whispers: „We are looking forward to getting you back.””
Unabomber în prezent face închisoare pe viață în Florence, Colorado, SUA, dar timp de 18 ani (1978-1995) a fost cel mai căutat criminal al Americii, căutarea sa fiind cea mai lungă și costisioare din istoria SUA. Ted Kaczynski a fost un copil supradotat, devenind de foarte tânăr un matematician strălucit, dar care, după un scurt timp în care a predat la Berkeley, s-a retras într-o cabană izolată în munți, unde, fără să știe nimeni a început să creeze bombe artizanale pe care să le trimită la diferite instituții, persoane, locuri. Numele UNABOMBER derivă de la destinațiile inițiale ale atentatelor sale: Universități și Avioane. În momentul în care devine cunoscut lumii și atentatele sale devin o problemă socială, trimite pentru publicare în mass-media Manifestul său, în care își expune ideile și motivația atacurilor. Kaczynski pune problemele industrializării, dezvoltării tehnologice fără precedent și alienării omului. Spune despre hipersocializare, stângiști, fenomenul de necontrolare a impulsurilor de moment, prezența unei arte care promovează lipsa de control și alienarea, pe scurt, vede lumea dintr-un punct foarte critic și radical și dorește eliberarea ei și întoarcerea la adevăratele valori umane, cele înălțătoare, morale și creative. Atentatele sale sunt întotdeauna îndreptate spre facultățile cu profil tehnic, genetic și psihologic, spre oamenii care conduc firme de inginerie, computere, practic spre tot ce presupune evoluția forțată și tehnologizarea vieții omului. La procesul său avocatul dorește să invoce nebunia drept cauză a actelor sale dar Kaczynski refuză, pentru că aceasta ar fi anulat existența Manifestului dar și tot efortul și toate sacrificiile sale, preferând închisoarea pe viață pentru supraviețuirea idealurilor sale.
Avem de-a face așadar cu două cazuri, unul fictiv și unul real, în care un om iese în afara societății, pentru a încerca să o schimbe și ale cărui gesturi, deși încadrate ca violente devin singura formă de acțiune care ar putea avea un răspuns real. Judecați după legile războiului, pe care ei îl duc, defapt, cu lumea, soarta lor ar putea fi una cu totul diferită. Din nefericire este un one-man-war (chiar dacă Tyler este ajutat, în final el este singurul răspunzător, pentru că este unicul care a conceput planul, ceilalți servind doar ca space monkeys, așa cum sunt și numiți, dealtfel) de care lumea, marea masă a lumii nu dorește să audă, pentru că totul este atât de confortabil. E greu să propui schimbare celor ce o duc bine.
Revenind la tema noastră, cum privim violența în acest context? În lumea prosperă a Statelor Unite, dependentă de tehnologie, evoluție și white collars, mai există oare violența ca manifestare a revoltei? Seria de producții cinematografice de la American Psycho, Fight Club până chiar la American Beauty, vorbesc despre alienarea omului și despre agresivitate ca formă de reacție a omului inadaptat. Dar, în acestea toate, oare nu cel alienat este defapt singurul normal? Cel care se manifestă fizic și care dorește să scape este defapt singurul sincer cu sine, singurul care gândește singur ce e mai bine pentru sine. E oare prea mult să privim lucrurile astfel: Lumea de azi nu dorește violența în sânul ei pentru că dacă ar primi-o ca normală, lipsa de repere și de rădăcini a maselor ar duce la distrugerea involuntară a ei.
Puținii raționali sunt priviți ca nebuni, inadaptați, anarhiști sau idealiști, iar revolta lor e singulară, pentru că lumea nu mai are timp și nu mai vede necesitatea ei într-o lume care se dorește a fi ideală, promovându-se ca atare. Omul idealist devine în aceste caz nebun sau nedorit, gesturile sale, violente si antisociale.
Partea a II-a –> aici