Motto: Într-un mediu care a lichidat „ostilitatea”, violența devine de neconceput” – O. Hurduzeu, „Unabomber, profetul ucigaș”
Dacă în articolul precedent am vorbit despre actul violenței ca formă a reorganizării, a idealizării, așadar ca mijloc, acum mă voi opri asupra violenței ca scop, ca finalitate, gest total. Așa cum francezii au spus cândva „artă pentru artă”, doi britanici, unul real și unul inventat vor spune „violență pentru violență”.
Alex (Delarge, în adaptarea cinematografică), personajul principal al romanului „Portocala mecanică” (1962) trăiește într-o Anglie a viitorului unde, alături de „gașca” sa, își petrece timpul bătând și agresând oameni nevinovați, fără nici un motiv, doar din simpla plăcere. La un moment dat este prins de poliție și închis. În închisoare participă la un experiment de reeducare pentru a deveni non-violent, care reușește. Eliberat fiind, totul se întoarce împotriva lui, iar neputința de a acționa îl transformă într-o victimă, fiind bătut în mod repetat de oameni pe care îi întâlnește în drumul său. Într-un mod crud și ironic, singura persoană care îi arată compasiune este un scriitor, fostă victimă a lui (fără să știe), a cărui soție murise în urma bătăilor suferite. Alex încearcă să se sinucidă, aruncându-se de la o fereastră, dar se trezește în spital, unde își dă seama că în urma tentativei de sinucidere, efectul reeducării a dispărut. Acum, liber fiind, are posibilitatea de a-și alege singur drumul mai departe și se hotărăște să își schimbe viața, visând la o familie. În film și în versiunea americană a romanului, acest ultim capitol este scos, optându-se pentru un final deschis.
Charlie Bronson (pseudonimul lui Michael Gordon Peterson) „cel mai violent deținut al Marii Britanii”, este condamnat în prezentla închisoare pe viață, fiind considerat un pericol pentru societate. Viața lui a fost sursa de inspirație pentru filmul „Bronson” care, în linii mari urmărește evoluția personajului, dar prin apelul la pasaje teatrale și artistice caută un alt sens și încearcă să înțeleagă situațiile din perspectiva lui. Michael Peterson a fost prima dată închis în 1974 pentru că a jefuit suma de 26.18 lire dintr-un oficiu poștal. Pedeapsa de 7 ani primită atunci s-a tot mărit din cauza violenței excesive de care dădea dovadă. Schimbând închisori peste închisori, petrecând destul de mult timp în izolare, a ajuns chiar și într-un centru de boli psihiatrice. Scurta lui eliberare din 1987 a dus la implicarea sa în lupte ilegale cu animale și schimbarea numelui în cel actual, cu toate că nu a văzut niciodată un film cu actorul Charles Bronson. În 1988 a fost închis din nou și niciodată (până acum) eliberat.
Ce au în comun cele două personaje oferite ca studiu de caz? În primul rând că sunt britanici, apoi că apar aproape simultan din punct de vedere istoric. Să fie Mare Britanie a anilor ’70 o sursă a violenței? Și încă mai cum! am zice râzând în hohote. De la grupurile sociale formate ca urmare a preferințelor muzicale, la iubitorii fotbalului, ura dintre clasa muncitoare si elite, Anglia acelor ani este un manifest al violenței încălțată cu Dr. Martens și îmbrăcată în piele și steagul național. Nu voi constru discursul în jurul situației britanice și motivelor acesteia pentru că e o paranteză prea mare. E totuși, foarte bine de reținut această potrivire temporală a personajelor, întrucât exprimă o realitate socială.
Burgess, autorul Portocalei Mecanice spunea la un moment dat că a scris acest roman obervând felul în care societatea tinerilor se schimbase radical, iar violența devenise ceva comun. Să fie oare lumea atât de încărcată încât să arunce în comportamentul tinerilor o nejustificată doză de violență gratuită?
În primul articol am observat că exista o motivație în spatele actului și că totul căzuse cumva sub legile războiului, în care victimele erau colaterale, servind unui scop. Aici, pe de altă parte, ne găsim în fața unei violențe brute, fără motiv și fără finalitate, curgând nestăvilită din brațele unor tineri pentru care ziua de mâine nu mai vine. Ne simțim datori să îi considerăm pericole și să luăm măsuri pentru controlarea, evitarea și excluderea lor, într-un final, din societate, pentru că ne simțim amenințați, și e absolut normal. Într-o lume care a exclus violența din organizarea ei naturală, unde luptători, gladiatori, mercenari nu mai există, ei trebuie eliminați. Ceea ce în ambele cazuri se și întâmplă: Alex este supus unui tratament de„reeducare”, iar Bronson închis pe viață.
Dacă societatea contemporană nu a găsit, totuși, un loc și o ocupație oamenilor violenți și/sau idealiști, oare cum o putem numi liberă? O lume liberă este alcătuită din oameni liberi iar unformizarea și excluderea celor care nu se conformează, nu este oare o abatere? Cum lumea cu sclavi și ordine socială clar stabilită a Romei găsise un scop și rol acestor oameni, în timp ce lumea de azi, mândră de libertatea acordată tuturor, nu poate?
Bibliografie (partea I și II)
Burgess, Anthony – Portocala Mecanică, ed. Humanitas, 2003
Hurduzeu, Ovidiu – Unabomber, profetul ucigaș, ed. Logos, 2010
Palahniuk, Chuck – Fight Club, Random House UK Ltd, col. Vinage Books, 1997