Despre brandul de țară… cu Regina Maria și Martha Bibescu

Despre brandul de țară auzim tot mai des de câțiva ani încoace. Conceptul este teoretizat în domeniul marketingului, prin imaginea de țară înțelegându-se acel proces prin care un stat încearcă în mod activ să își contureze o identitate unică și competitivă, toate acestea cu scopul de a deveni atât intern, cât și internațional o destinație atractivă pentru turism, comerț și investiții.

România ultimei decade a fost într-o încercare continuă și îndelung discutată de a își constitui un brand național coerent. Numeroși specialiști în marketing, turism și economie au întreprins cercetări și au elaborat proiecte în acest sens, fonduri considerabile au fost investite, dar parcă rezultatele nu sunt cele pe care le-am fi dorit cu toții. În literatura de specialitate, se vorbește despre hexagonul brandingului, în care sunt prezente toate dimensiunile pe care le reunește brandingul de țară: turismul, mărcile de export, investițiile și imigrația, politicile interne și externe, istoria și cultura și oamenii[1]. Îndrăznesc să afirm că în cazul românesc au fost neglijate mai ales ultimele elemente: diplomația publică, oamenii și cultura. Componenta culturală a imaginii de țară nu e cuantificabilă de cele mai multe ori, dar asta nu demonstrează inexistența sa.

Surprinzător este că putem afirma că în România se făcea branding de țară, chiar dacă nu în mod sistematizat, ci doar ocazional, încă de la începutul secolului XX, prin literatură. Responsabile pentru aceste încercări sunt două personaje despre care am mai scris. Martha Bibescu și Regina Maria a României, două prezențe remarcabile, două femei ale căror vieți au avut drept sinonime eleganța și distincția. Într-un articol mai vechi, spuneam că  Martha și Regina au fost unite de pasiunea pentru frumos și litere și de dorința unui mare viitor pentru țara care a făcut posibilă întâlnirea lor. Amândouă au scris sincer despre ținuturile locuite de români, dorind să presare puțin din farmecul contradicțiilor acestui popor în rândul cititorilor din alte colțuri ale lumii.

Cea mai bună atitudine nu este să încerci să te prezinți drept ceea ce nu ești, să conturezi o imagine idealizată, în care calitațile sunt adesea exagerate, iar neajunsurile nu există. Alegerea firească și înțeleaptă este de a te prezenta sincer, pentru că doar atunci vei fi convingător. Să arăți că ai calități în ciuda defectelor, să nu te încăpățânezi să demonstrezi că poți fi ca ceilalți când tu de fapt vei cuceri doar prin ce îți este specific.

Parcă în spiritul celor susținute mai sus, Regina Maria scrie în 1916 volumul Țara mea, în care prezintă România sincer, cu oamenii săi săraci, dar demni, cu apusurile sale magnifice și obiceiurile balcanice pe care adesea nu le înțelegea. Mai voiam și aceia: să fac a se cunoaște sufletul, de o melancolie stranie, a poporului nostru, spune ea, înțelegând că firea românului are adesea nuanțe atrăgător de tainice. Lucrarea va beneficia apoi chiar de traducerea istoricului Nicolae Iorga.

Regina își prezintă încă de la început motivele care o determină să scrie despre România:

Partea întâia a văzut lumina într-un ceas când simțiam că războiul se apropia de hotarele noastre și, știind în ce parte ne vom hotărî, am pregătit o serie de schițe ușoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliații ei. România e puțin cunoscută marii Împărății de peste mări și doriam a fi condeiul meu acela care va vădi unele din frumusețile ei  țerii mele de naștere.

Cititorii vor avea șansa să descopere atât natura bogată a țării românești și descrierile plimbărilor regale făcute cu uimire și emoție, cât și firea țăranului român:

Țeranul român e potrivnic oricărei silinți fără de folos. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă, cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica – las-o să zacă! Iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în locul ei.

În 1923 este rândul Marthei Bibescu să publice volumul Isvor, le pays des saules (Izvor, țara sălciilor), textul original fiind chiar în franceză. Izvor este satul copilăriei, după cum afirmă chiar autoarea: Cu el mă întorc la izvoare. M-am născut la Izvor. Cât despre localizarea, istoria și geneza satului, aflăm că:

Izvor este un sat din țara sălciilor, unde toate satele seamănă între ele. Privind în jurul meu, acolo unde trăiesc oameni, zăresc mai întâi sălcii. Astfel că, văzut de departe, întreg satul are înfățisarea unui ținut al sălciilor. Când un om își construiește o casă, începe prin a sădi o salcie, adică prin a face o minune: pune în pământ un bețigaș, care mai apoi devine un arbore minunat. (…) La umbra lui diafană trăiește un popor înzestrat.

Scrierea Marthei se bucură astfel mai întâi de aprecierile cititorilor francezi, un public dificil de cucerit nu numai datorită standardelor sale înalte, ci și având în vedere faptul că lumea prezentată îi este una necunoscută și greu de înțeles în lipsa unui condei înzestrat care să îi sublinieze farmecul. La scurt timp după apariția volumului, poetul Rainer Maria Rilke afirma:

Cum să nu iubești România după ce ai citit Izvor? A fost lectura mea preferată de-a lungul unui an întreg și cu siguranță că o voi relua totdeauna cu aceeași încântare și duioșie. În Izvor, intuiția de mare poetă a autoarei a reușit să stabilească una din cele mai profunde continuități umane. Și câtă bucurie când a descoperit-o chiar în sufletul  său.[2]

Prințesa Bibescu nu se va opri la a creiona locuri și peisaje, flori și anotimpuri, ci va surprinde mai ales obiceiurile și firea oamenilor, la fel de bine ca întâmplările mai mult sau mai puțin firești din viața acestora.  Va scrie despre formele de administrație, despre principalele sărbatori religioase sau de origine păgână, va povesti momente mai puțin fericite precum uciderea administratorului sau perioadele când nutrețul se dovedește insuficient. Deși pot părea scene într-o ordine întâmplătoare, acestea sunt clipele care definesc viața satului românesc în prima jumătate a secolului XX.

Drumurile celor două autoare și ale scrierilor lor au fost de data aceasta de sens contrar. Dacă prințesa Bibescu scrie despre țara în care s-a născut și pe care va fi nevoită să o părăsească peste ani, pe care o cunoaște și se bucură să o descrie și mediilor elegante din Paris, Regina scrie despre locuri care nu au fost ale ei de la început, dar pe care a fost curioasă a le descoperi și cărora a dorit să le înțeleagă ritmul în care pulsează. Pentru Martha, a scrie despre România nu este un obiectiv de cercetare în sine, ci poate fi văzut la fel ca un reflex pe care nu încerci să îl explici, dar îl trăiești, la fel cum un om nu conștientizează adesea că respiră. În schimb, Regina Maria  e condusă de curiozitate și adesea de uimire, de necesitatea de a pătrunde sensurile locurilor ale cărui conducător va deveni. Unele lucruri îi vor fi poate de neînțeles la început, dar asta nu face decât să adauge valoare prin sinceritatea pe care o transmit scrierile astfel plăsmuite.