În baia lui Hitler cu noroiul din Dachau

Suntem din ce în ce mai obișnuiți în ultimul timp cu ruperea barierelor, cu „senzaționalul” sau cu redefinirea termenilor consacrați după normele personale. Ne-am obișnuit cu jurnalism de senzație și cu artă controversată și nimic nu ne mai șochează cu adevărat. Oare?

Elisabeth (Lee) Miller este corespondentă pentru Vogue în Europa celui de-al Doilea Război Mondial, alături de fotograful David E. Sherman de la revista LIFE. După o vizită la Dachau, aceștia se găsesc într-un Munich proaspăt eliberat de americani în care totul este cumva abandonat, haotic, iar Adolf Hitler tocmai se sinucisese. Cei doi ziariști intră la un moment dat în clădirea din Prinzenregentplatz, la nr. 16, care, culmea, este tocmai apartamentul lui Hitler. Când moartea acestuia este anunțată, ei se aflau deja în casa lui, așa că decid să stea vreo trei zile și nopți, simțindu-se ca acasă, folosindu-i tacâmurile, prosoapele, dormind în patul lui etc. Fotografii ale lui Lee Miller îmbăindu-se în cada fostului lider nazist au devenit reprezentative pentru colaborarea celor doi corespondenți în timpul războiului.

Un sentiment de greață amestecată cu perplexitate și întrebarea „De ce ar face cineva așa ceva?” mă încearcă în timp ce privesc fotografia cu pricina. O tânără într-o cadă înconjurată de obiecte personale și fotografia lui Hitler, iar în fața căzii, o pereche de ghete soldățești murdare de noroi, care tocmai vizitaseră lagărele de la Dachau. Pe de-o parte, acest gest mi se pare tipic pentru imaginea pe care dorea să o impună SUA și pentru dorința acesteia de a se afirma ca noua mare putere în fața Europei, dar pe de altă parte dovedește o personalitate stranie care, probabil mutilată de ororile văzute în război și lagăre, simte nevoia de reechilibrare, de ajustare, de găsire a unor noi valori. Chiar Miller spune, într-o scrisoare adresată editorului său de la Vogue, că până în momentul în care a locuit în casa lui și l-a cunoscut prin descrierile celor care au interacționat cu el, ea nu l-a perceput pe Hitler ca pe o persoană vie, reală, ci ca pe un monstru odios.

O altă ipoteză ar putea fi o manifestare stranie a Sindromului Stockholm, în care victima caută să se apropie de agresor și să intre în intimitatea lui. Trăind războiul, fotografiind și scriind despre evenimente precum prima folosire a napalmului la St. Malo, eliberarea Parisului, bătălia pentru Alsacia, documentând centrele de concentrare și exterminare de la Dachau și Buckenwald, fotografiind copiii pe moarte din spitalele din Viena, Miller vede și asimilează toate aceste orori. Aflându-se mereu în proximitatea conducătorului nazist, dar niciodată cunoscându-l personal, ci doar prin fapte și din vorbele altora, ea îl percepe drept impersonarea răului, a monstruosului, de care și ea, chiar dacă indirect, este afectată. Gestul de a alege deliberat să își petreacă zile întregi în apartamentul personal al acestuia, printre lucrurile personale și tacâmurile gravate AH, ba chiar să se fotografieze îmbăindu-se și să scrie despre asta, poate fi interpretat din punct de vedere psihologic ca sindromul Stockholm sau o formă stranie de teribilism, întrucât în prima situație i-ar fi fost de ajuns să petreacă acel timp acolo, fără a simți nevoia să spună despre asta.

La fel de bine însă putem vedea acest act și ca o formă de purificare simbolică, de a intra în adâncurile răului pentru a se elibera cu adevărat. Poate că a simțit nevoia de a înțelege cu tot trupul său că Fuhrerul a fost un om real și că tot ce văzuse și trăise până atunci au fost într-o măsură cauzate și de el, de omul cu aceleași tabieturi ca ale majorității și un apartament pe care orice om cu venit mediu și l-ar fi putut permite.

Orice motive ar fi avut, fie că sunt unul sau toate cele de mai sus, sau poate motive pe care eu nu le-am observat aici, cert e că au făcut acest gest conștient și cu finalitatea explicită de a fi expus public.

Despre fotografie însă nu s-a scris prea mult în acest sens. Ea apare de cele mai multe ori ca un gest îndrăzneț al uneia din cele două femei fotograf de război din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și ca emblemă a bunei colaborări dintre cei doi corespondenți ai marilor reviste ale Statelor Unite. Nimeni nu s-a oripilat, nimeni nu s-a întrebat „De ce?”, nici măcar la expoziția omagială a lui Lee Miller.

Dacă i-ar fi schimbat titulatura din „jurnalism de război” în „performance” sau altă categorie a artei contemporane, probabil ar fi existat zeci de studii și fotografia ar fi devenit un produs al culturii. Probabil ar fi generat mult mai mult interes acest gest de a locui în casa celui mai cunoscut și diabolic lider imediat după sinuciderea lui, decât toată cariera artistică a Marinei Abramovic[1], care nu a făcut altceva decât să se comporte straniu în locuri publice, în numele artei.

Războiul are alte legi decât Pacea. Și e posibil ca niciodată să nu înțeleg pe deplin ce l-ar determina pe un om să facă anumite gesturi în numele războiului. Probabil acea fotografie a făcut subiectul unui articol fabulos în Vogue sau LIFE, în care cei doi povesteau toate trăirile din timpul ocupării apartamentului din Prinzenregentplatz, nr. 16. Probabil prin ea mulți americani au văzut imaginea supremației țării lor asupra vechiului continent și învingerea odată pentru totdeauna a lui Hitler, prezentat prin toate mijloacele de propagandă ca răul suprem. Probabil fața angelică a reporteriței ocupând cel mai intim spațiu al celui prezentat drept Răul le-a dat speranță. Dar, pentru mine, e doar prea mult.