1 mai înseamnă pentru mulți reîntâlnirea cu marea și muntele, ieșiri în parc sau la pădure, grătare și bere, muzică și prieteni. Nu mai e asociat cu semnificația originală, e doar o mini-vacanță (când se leagă cu weekendul) sau o zi leneșă în mijlocul săptămânii. Acum, în multe țări 1 mai este zi liberă, în care cei care muncesc tot anul au parte de un respiro binemeritat. Unii poate stau câteva clipe să aprecieze faptul că au un loc de muncă și că au sănătatea și forța de a se mobiliza, zi de zi, indiferent de vreme, de necazuri sau de dispoziție. Doar câteva clipe, până e friptura gata, până se deschide o altă sticlă sau se resetează computerul.
1 mai are însă o semnificație mult mai complexă.
Pentru celții britanici însemna renașterea primăverii. Festivalul Luminii era unul al fertilității, simbolizând unirea forțelor masculine și feminine. Aprinderea focului reprezenta viața nouă și se spunea că fiecare cuplu care va sări peste acesta va fi protejat. Și la romani primăvara era asociată cu fertilitatea. De pe 28 aprilie până pe 2 mai, în cadrul festivalului Floralia, romanii o onorau pe Flora, Zeița Florilor. În Evul Mediu, această sărbătoare s-a extins în întreaga Europă și era celebrată prin dansuri, cântece, mâncare, toate festivitățile fiind organizate în jurul faimosului maypole (arminden în română), un pom proaspăt tăiat și înfipt în pământ în centrul satului. În Europa, începutul lunii mai coincidea cu cel al anului calendaristic agricultural (semănatul, plantatul), iar obiceiul de a sărbători acest moment a traversat oceanul și în Lumea Nouă.
1 mai a căpătat însă o semnificație internațională în secolul al XIX-lea, odată cu reducerea normei zilnice de lucru la 8 ore, în urma unor greve și manifestații de pe teritoriul american (1886). La scurt timp, Ziua Muncii a fost declarată sărbătoare națională în majoritatea țărilor europene vestice, în URSS, în multe state din America Centrală și de Sud, dar și în China, Thailanda și Vietnam. Pentru socialiști, Ziua Muncii era cu atât mai importantă cu cât celebra muncitorul, un pilon al societății, și era, prin paradele organizate, un prilej de propagandă.
Poate nu ați înțeles niciodată de ce nimeni nu trebuie să poarte alb după Ziua Muncii. Asocierea socialiștilor cu 1 mai i-a determinat pe nord-americani (atât SUA, cât și Canada) să mute celebrarea muncii în prima zi de luni din septembrie. Întrucât Labour Day coincide cu ultimul weekend lung al verii, ar fi un dezastru să porți alb toamna – excepție fac, desigur, sezoanele în care e la modă.
În România, Ziua Muncii a fost sărbătorită prima oară în 1890 de către mișcarea socialistă. În timpul regimului comunist se organizau parade și manifestații menite să promoveze frumusețea sistemului, unde nimănui nu îi lipsește un loc de muncă, unde fiecare om are un rost. După căderea regimului, ziua și-a pierdut rolul propagandistic și în ultimii 25 de ani a făcut o tranziție de la sărbătoare obligatorie la distracție obligatorie. Pentru români nu a avut niciodată o semnificație importantă legată de muncă, nu a fost o bucurie venită din noi, ci una impusă – de către regim, apoi de către mersul societății contemporane.
Indiferent că se sărbătorește primăvara sau toamna, că e sărbătoare națională sau neoficială, Ziua Muncii înseamnă însă un program decent, lupta pentru drepturile noastre, dar și bucuria de a avea unde să contribuim. Și mai înseamnă egalitate și recunoașterea meritelor fiecărui om în parte. Sigur, un medic va fi mereu mai respectat decât o bonă. El salvează câteva vieți pe săptămână, învață toată viața sa, doarme în spital, doarme în picioare. Însă ar avea doctorul puterea de concentrare necesară dacă nu ar avea liniștea că ființa care s-a rupt din el este în mâini bune? Bona, indirect, salvează toate acele vieți și merită același respect pentru munca pe care o depune. Fiindcă toți ne vom găsi nișa la un moment dat, vom lua contextul în care am fost plasați și vom face tot ce știm noi mai bun cu el, 1 mai ar trebui să sărbătorească faptul că ne căutăm locul și ni-l asumăm.
Mă îndepărtez astfel de cadrul istoric și social pentru a reveni la cel cultural românesc. La noi, mulți privesc proiectele culturale și artiștii ca fiind boemi – boemul care a căpătat conotație negativă. De partea cealaltă a baricadei, mulți consideră munca de birou ceva mediocru, o complacere. Lumea pare împărțită în tabere. Munca înseamnă programul 9-5 (mai mult sau mai puțin), 5 zile pe săptămână (mai mult sau mai puțin), eventual part-time-ul sau internshipurile. Voluntariatul, în schimb, e privit cu reticență de către cei care nu l-au încercat. Însă dacă lucrezi în domeniul cultural, unde nu există program fix întotdeauna, unde nici măcar nu ești plătit de multe ori, ci doar răsplătit cu invitații, cărți și onoarea de a intra în contact cu oameni minunați, atunci ești și mai rău decât voluntarii.
Teoretic, astăzi noi nu ar trebui să avem zi liberă. Nu avem carte de muncă, nu avem un sediu fix, poate că nici nu existăm încă sub o formă juridică și, pentru cei care nu sunt interesați de acest domeniu sau care nu cred că România mai are ce să ofere, mai facem și o muncă inutilă. Noi suntem în zona gri dintre muncă și voluntariat. Când prietenii mei ajung la birou, dichisiți și pregătiți să înfrunte 8 ore de muncă, eu sunt încă în pijama, dar deja am scris puțin la un roman, am făcut cercetare pentru un articol, am răspuns la niște mailuri. Când ei sunt în pauza de masă, eu dau mâncare pe tastatură fiindcă editez un material. Când ajung acasă și se relaxează, ies cu amicii, partenerii, copiii sau cățeii la plimbare, eu am mini-ședințe de redacție. De Crăciun, de Revelion, de Ziua Muncii, de zilele noastre de naștere, duminica dimineața sau vinerea în toiul nopții, noi încă facem mărunțișuri urgente pentru proiectele noastre. Zilnic, când mă trezesc, scriu cu sfințenie, așa cum alții se roagă sau meditează sau mănâncă. Dar faptul că nu am carte de muncă, lucrez de acasă și îmi permit luxul de a fi luptat cu toată ființa pentru visul meu nu-mi dă dreptul să celebrez Ziua Muncii. Și e O.K. Pentru că, după cum am menționat mai devreme, cultura – așa inutilă și pe moarte cum o găsesc mulți – nu se oprește niciodată. Și slavă Cerului că e așa!