Civilizaţie aflată la intersecţia mai multor civilizaţii, Siria poate fi văzută ca o contopire (armonioasă sau nu) culturală, o simbioză grozavă de influenţe sociale. Cunoscută ca una dintre cele mai vechi civilizaţii de pe suprafaţa Pămîntului, găsind-o acum aproximativ 10.000 de ani ca centru al culturii Neoliticului, populația din acest teritoriu dezvoltă un comerţ timpuriu în spaţiul Marea Roşie-Anatolia-Irak, în cadrul unui mare imperiu semit atestat pe aceste coordonate. Evoluţia politică de mai tîrziu (pornind de la acest punct) inevitabil produce schimbări fundamentale şi în identitatea socială şi comportamentul social.

Luînd ca obiect de interes influenţa europeană, trebuie amintit Herodot, care în scrierile sale vorbeşte despre incompatibilitatea dintre cele două spaţii – european şi asiatic – prin descrierea Europei ca spirit liber, dar leneş, iar a Asiei – ca spirit muncitor, dar aservit, slugarnic. Bineînţeles, aceasta este o perpectivă a vremii. Însă, odată ce Pompei (64 î.H.) şi, mai tîrziu, Traian (106 î.H.) impun o administraţie solidă în teritoriul sirian, figura societală siriană capătă o nouă caracteristică organizatorică. De asemenea, poporul sirian joacă un rol important în istoria creştinismului (Apostolul Pavel fiind creştinat pe teritoriul acesteia).

În anul 640, Siria este cucerită de armata Rashidun, intrînd sub influenţa unuia din cele patru Califate Islamice, iniţial sub conducerea dinastiei Umayyde. Este un moment important în istoria Siriei, acesteia scăzîndu-i puterea la nivel extern, pentru că influenţa arabă presupunea şi o conducere despotică. Acest regim este menţinut timp de multe secole şi sub conducerea mamelucă şi otomană, dar, odată cu sfîrşitul secolului al XV-lea, descoperirea unei rute avantajoase în Drumul Mătăsii prin Siria deschide o nouă epocă, prin şansa de a comunica la nivel cultural cu diferite civilizaţii.

Influenţa culturală franceză, începînd cu anul 1920, este de scurtă durată şi nedorită de către categoria naţionaliştilor sirieni, astfel că, în anul 1946, ocupaţia franceză ia sfîrşit, instaurîndu-se în Siria un regim republican firav, în profundă discordanţă cu orientările societăţii civile (la rîndul ei fundamental divizată).

În anul 1961 se formează Republica Arabă Siriană, un rol decisiv la nivel politic avîndu-l Partidul Ba’ath (reprezentînd „Renaşterea Socialistă Arabă”). Ajuns independent, dar fără o cultură democratică, statul sirian este acaparat de către acest pol de putere care subordonează toate domeniile de activitate ale societăţii. Odată cu noua conducere (moştenită – din anul 2000, noul preşedinte fiind Bashar Al-Assad) se încearcă o liberalizare; aceasta eşuează însă. Printre cauzele acestei nereușite se poate observa lipsa de informare şi toleranţă a cetăţenilor sirieni care, printr-o izolare atît geografică, cît şi ideologică, refuză să formeze o comunitate. Astfel, dispoziţia demografică este următoarea: 74% islamişti suniţi, 11% islamişti alawiţi, 2% alte tipuri de islamişti, 10% creştini (greco-ortodocşi, ortodocşi sirieni, maroniţi, catolico-sirieni, romano-catolici, greco-catolici) şi 3% druizi.

Cu o astfel de istorie, mereu în tranziţie, apar inevitabil mişcări populare care cer drepturi în contradicţie cu a altor populaţii din acelaşi teritoriu. Mai presus de interesele politice, internaţionale sau supranaţionale, conflictul, în acest caz, începe de jos, de la o populaţie dispersată, diversificată, confuză cultural şi, în consecinţă, politic.

sursa foto