Identitatea europeană – de la comunitate la diversitate

În contextul unei crize economice căreia Uniunea Europeană i-a făcut față mai mult sau mai puțin bine, s-a pus problema unui deficit democratic al acestei construcții. Acest deficit democratic vine din creșterea neîncrederii cetățenilor față de UE.

Identitatea europeană pare că are nevoie de o mai mare conștiință de sine, iar necesitatea apariției ei nu se manifestă de sus în jos, ci de jos în sus.

Discutând despre conștiința Uniunii Europene, ne apropiem de conceptul de identitate. Cele două sensuri ale acestuia ne duc cu gândul la un aspect foarte asemănător al lucrurilor, dar și un concept de diferențiere. Prin urmare, identitatea europeană se bazează pe elementele comune ce unesc popoarele din spațiul acestui continent. Ea a evoluat din conștiința apartenenței la un popor, preluând elementele esențiale pentru dezvoltarea unei idei de comunitate transnațională. Astfel, conștiința europeană pare a fi luat naștere ca o idee comună a popoarelor împotriva celorlalți, cei estici, în termenii lui Iver Neumann. Însă conștiința europeană nu trebuie confundată cu Occidentul și nici nu trebuie înțeles că această conștiință a apărut odată cu delimitarea de Estul barbar[1]. Conștiința europeană este o idee care pare că mobilizează imaginația elitelor și entuziasmul maselor, după cum remarca Cezar Bârzea[2].

Secolul XX a însemnat apariția uneia dintre acele idei politice care marchează istoria – Uniunea Europeană. Depășind o jumătate de secol, această construcție unică în lume a adus cu sine o schimbare de percepție și, putem spune, chiar de mentalitate. Această organizație internațională, ce reunește în prezent 28 dintre statele continentului european, pare să justifice cu prisosință Premiul Nobel pentru Pace primit în iarna anului 2012. Obiectivul său principal a fost acela de a asigura pacea și stabilitatea în lume, acest lucru realizându-se mai întâi la nivel economic și industrial.

Dincolo de această abordare politico-economică, Uniunea Europeană trebuie privită și din punct de vedere social și sociologic. Din această perspectivă, se vorbește foarte mult în ultimul timp despre conceptul de identitate și în special despre cel de identitate europeană. Pornind de la aceste idei și ținând seama de modul în care este privită Uniunea Europeană în mod curent, putem afirma că unii dintre locuitorii ei se identifică mai mult cu ea, îi înțeleg problemele și chiar contribuie la soluții. De cealaltă parte se situează euroscepticii, cei care nu neapărat că nu înțeleg Uniunea Europeană, ci se identifică mai puțin cu ea și nu au încredere că această construcție este una într-atât de solidă încât să reziste la mai multe șocuri.

În 2004, 10 state europene au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, urmate de România și Bulgaria, în 2007, și de Croația în 2013. Uniunea Europeană a trecut de la stadiul de construcție exclusiv occidentală și aparent elitistă la un cadru care cuprinde aproape toată Europa. Acest lucru a condus și la o nouă perspectivă asupra ideii de Uniune Europeană, evoluând de la o construcție economică spre una politică. Trecerea de la un anumit tip de relație la altul necesită și o legitimitate populară, deoarece un acord economic nu are nevoie de acceptarea cetățenilor statelor. Pe de-o parte, emergența ideii de Constituție europeană, precum și principiul subsidiarității demonstrează că UE influențează viața cetățenilor ei mai mult decât am crede, deoarece dovedește că politicul se află peste tot. Pe de altă parte, venind din sus în jos, identitatea europeană nu pare să reprezinte în totalitate abordarea cetățenilor față de UE. Așa cum remarcau și Rogers Brubaker și Frederick Cooper în studiul lor privind identitatea:

Conceptualizing all affinities and affiliations, all forms of belonging, all experiences of commonality, connectedness, and cohesion, all self-understandings and self-identifications in the idiom of “identity” saddles us with a blunt, flat, undifferentiated vocabulary.[3]

Așadar avem de-a face cu o identitate privită din perspectivă rațională, apărută ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, o recunoaștere și acceptare prin intermediul drepturilor și al libertăților promovate și, pe de altă parte, avem de-a face cu o identitate de european venită din trecut, cu rădăcini culturale și religioase. Ca argument pentru existența unei identități europene sub forma unei conștințe în adevăratul sens al cuvântului pot sta răspândirea religiei creștine pe întreg continentul, ideea unei Republici Creștine promovată de papi în secolele XI-XII, precum și faptul că de-a lungul timpului popoarele s-au unit în lupte (Cruciadele) împotriva celor de alte credințe sau rădăcinile culturale greco-romane. Însă toate aceste idei demonstrează faptul că această noţiune nu este una asemănătoare patriotismului irațional. Toate istoriile care vorbesc despre unirea popoarelor Europei pentru un anumit scop nu vorbesc despre o identitate europeană, ci despre o identificare cu acel scop din diverse motive (bani, glorie, stăpâniri). Chiar și așa, o identitate europeană poate evolua într-un  anumit punct dinspre o solidaritate civică înspre una etnică.

Uniunea Europeană se regăsește în viețile noastre mai mult decât ne dăm seama, dar ea înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi. Fie că vorbim din punct de vedere geografic, fie istoric, fie cultural sau economic, Uniunea Europeană cuprinde regiuni diverse atât etnografic, cât și istoriografic. Europa se diferențiază, după cum spunea Alexandru Duțu, într-o Europă gândită și o Europă trăită[4]. De la ideea de Europă unită s-a ajuns astăzi la realitatea Europei unite trăite, însă pacea eternă promovată de Kant pare departe de a fi împlinită. La nivelul Uniunii, conflictele de astăzi nu mai sunt armate, ele au trecut într-un război economic, politic și chiar al culturilor, pentru a se dovedi supremația unei idei sau a alteia, realitate ce abdică de la crezul creării unei lumi fără divergențe.

Pentru noi, tinerii, Europa gândită este legată de idealul de pace, dar Europa trăită se apropie mai mult de lucrurile bune și rele pe care le întâlnim la tot pasul: circulația liberă a persoanelor, programele de studiu în străinătate, posibilitatea de a face un stagiu de practică într-una din insituțiile europene, spațiul Schengen. Fiecare generație gândește diferit cu privire la Europa, dar mai cu seamă o trăiește diferit. Politicile elaborate la nivelul Uniunii (mecanismele gândirii) ne sunt cunoscute mai mult sau mai puțin, dar efectele lor (realitățile) ne sunt foarte apropiate.

Tot Alexandru Duțu este cel care face o distincție necesară între identitățile imediate (formate de jos în sus) și cele amplificate (pornite de la elite)[5]. Identitatea europeană se încadrează în cea de-a doua categorie, fiind cea care a apărut printr-un cumul al principalelor idei naționale transpuse la un alt nivel. Solidaritatea dintre locuitorii Europei nu se mai bazează neapărat pe o cultură imediată comună, pe un trecut comun, o limbă și simboluri naționale comune, ci pe constructe noi, pe tradiții care să îi unească de acum înainte, pe creearea unei comunități de diversitate.

Este foarte dificil de definit identitatea astăzi, deoarece fiecare dintre noi încercăm să ne diferențiem. Identitatea este ceva care ne aduce aproape, dar totodată creează o notă aparte. Europenismul nu mai reprezintă ceva unic în lume, pentru că odată cu colonizarea și, ulterior, cu dezvoltarea vertiginoasă a statelor și a relațiilor bilaterale dintre acestea, elemente de cultură europeană și ale stilului de viață reprezentat de Europa au fost exportate și în alte părți ale lumii. Prin însușirea acestor elemente caracteristice în alte zone, ele nu mai pot reprezenta cu adevărat trăsături care pot diferenția.

Chiar și așa, există elemente care ne determină să ne declarăm europeni, iar acestea nu sunt legate atât de mult de sfera ideilor și a gândirii politice (tratate, acorduri, principii de guvernare), cât de acele lucruri care ne fac viața mai ușoară de o jumătate de secol încoace: pacea, stabilitatea, democrația, libertatea. Toate acestea trăiesc în interiorul nostru, dar nu le conștientizăm decât dacă le pierdem.

Dar ce este identitatea europeană pentru noi, locuitorii și creatorii Europei de astăzi? Unele voci susţin că Europa este leagănul istoriei, că este locul unde au apărut cele mai importante idei filosofice, cum ar fi democrația, drepturile omului sau ideea Organizației Națiunilor Unite, dar Europa este Europa. Dacă ne adâncim în mai multe explicații riscăm să devenim clișeici, nu pentru că Europa ar fi unică sau pentru că cetățenii ei o „simt” diferit față de cum își „simt” americanii America lor, ci pentru că Europa are parte de prea multe definiții.

Identitatea europeană este cea care se formează prin agregarea tuturor elementelor naționale într-un tot complementar, prin intermediul căruia un locuitor se poate simți european. Fie că este vorba de drepturi, de multiculturalitatea caracteristică acestui continent sau de înclinația spre o anumită zonă sau identificarea cu anumite tradiții din alte părți, identitatea europeană se construiește zilnic și individual. Nu putem crea un standard al identității europene așa cum nu putem obliga indivizii să se simtă reprezentați de ideea de Uniune Europeană. Uniunea Europeană vine cu bune și cu rele pentru noi, cetățenii ei, iar fiecare dintre noi găsește în ea fie un prieten, fie un dușman, după cum alege sau nu să se identifice cu ea.