de Raluca Dinu și Diana Trăncuță

Primul meu gând, şocată fiind de numărul foarte mare de oameni care se îmbulzeau în grădina Palatului Elisabeta, a fost acela că cei mai în vârstă dintre ei erau, în cel mai bun caz, adolescenţi când regele Mihai a abdicat. Ceea ce m-a determinat să mă întreb de unde a izvorât această loialitate exacerbată, siguranţa că monarhia este soluţia tuturor problemelor actuale. Răspunsul l-am aflat, total întâmplător, în aceeaşi zi:

Într-un asemenea context tulbure, Salvatorul se impune cu necesitate. Arhetipul este unul singur, dar fețele lui sunt foarte diverse. Fiecare român își are până la urmă proprul Salvator: președintele Iliescu, potențialii președinți Emil Constantinescu ori Petre Roman, regele Mihai […].[1]

Pentru cei 3000 de oameni, deşi sunt convinsă că cifra este mult mai mare, Salvatorul este regele.  (Raluca)

Am spus lui Groza şi însoţitorului său că nu pot să dau răspunsul pe loc, că într-o chestiune ca abdicarea trebuie întrebată ţara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă e cazul sau nu să fie modificată Constituţia. Mi s-a răspuns că nu e timp pentru asemenea subtilităţi. „Ţara a fost învăţată să vă iubească”, a mai spus Groza. „De-acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi”.[2]

Dacă, din varii motive, cuiva i-ar putea trece prin minte ideea că sunt monarhistă, îi spun de-acum că nu. Nu cred că Monarhia salvează România şi nu am încercat niciodată să fac propagandă în acest sens, din simplul motiv că respect, chiar dacă uneori nu înțeleg, alegerile fiecăruia. În acelaşi timp însă, cred cu tărie că drumul României şi traseul nostru, ca popor, ar fi arătat altfel dacă, imediat după căderea comunismului, democraţiei româneşti i s-ar fi redat coroana. Totuşi, indiferent de o formă de guvernământ sau de alta, întotdeauna am considerat că e corect şi raţional să vorbesc, înainte de toate, despre oameni.

Vineri, 8 noiembrie, la Palatul Elisabeta, Regele Mihai şi-a aniversat onomastica, precum şi ziua de naştere ‒ 25 octombrie ‒, aşa cum o făcea în fiecare an, pânâ în 1947: printre români. A fost o zi pe care mi-am dorit să o trăiesc, fie şi pentru a fi simţi, mai de aproape, blândeţea şi bunătatea unui om greu încercat de istorie. Trăind într-o ţară ca România, am învăţat treptat să cred în oameni, nu în sisteme, nu în teorii, nu în presupuneri. De ziua sa, nu l-am putut privi pe Regele Mihai decât cu emoţie. Un tip de emoţie pe care nu l-am întâlnit niciodată, împletit cu un respect profund, dar şi cu o uşoară tristeţe la gândul celei mai mari nedreptăţi care i s-a făcut vreodată, ‒ culmea, într-o Românie proclamată deja democratică ‒ aceea de a fi alungat din propria ţară.  (Diana)

La ora 11, de ziua Regelui, toate privirile erau aţintite spre balcon. Emoţie, speranţă, nerăbdare, fericire. Trăiri care au izbucnit în aplauze, urale şi lacrimi. Doamne, ce fericită sunt. Ce zi frumoasă, fără niciun nor pe cer, ca sufletul regelui.

Mi-a fost greu să clipesc, nu voiam să pierd nicio secundă. Eram ţinută pe loc de un melanj ciudat: admiraţie, respect, emoţie, uluire. A fost locul şi momentul perfect când puteai spune că eşti acolo, lângă istorie, că o poţi atinge. Sau măcar îi poţi zâmbi. M-am lăsat dusă de val şi la sfârşit, cu naivitatea unui copil de grădiniţă, i-am făcut şi eu din mână. (Raluca)

Locul unde te naşti are o stea a lui, aşa se spune. Sub orice altă stea ai alege să trăieşti şi oricât de bine ţi-ar merge lucrurile, este imposibil să nu observi că tot ceea ce faci, tot ceea ce gândeşti se leagă de dorinţa secretă de-a te întoarce din nou în locul unde te-ai născut pe pământ.[3]

După ziua de vineri, mi s-a accentuat ideea că României de azi îi lipsesc simbolurile. Oamenii veniţi la Palat credeau în ceva. Erau oameni care răspândeau în jur dragoste şi lumină, oameni senini, pentru care ridicarea cât mai sus a tricolorului era însoţită de lacrimi şi poate, undeva înăuntrul lor, de convingerea că încă mai aparţin acestei ţări. Acesta nu e fanatism. E doar sinceritatea, în formele ei cele mai pure. E patriotismul de care ne e atâta frică, nouă, românilor, şi căruia îi atribuim frecvent semnificaţii medievale, uitând că şi popoarele occidentale, care constituie modele pentru noi, îşi iubesc ţara în care s-au născut. (Diana)

În drum spre ieșire, la finalul unei dimineţi cu soare, dintr-o toamnă regală:

— Vă aşteptăm şi duminică, la marş!

— Ah, ştiţi, eu nu sunt din Bucureşti, am venit special pentru ziua de azi. Dar lăsaţi, că nu mai plec!

Am plecat de la palat cu zâmbetul pe faţă şi în suflet, în timp ce o fetiță preșcolară întreba:

Tati, dar ce înseamnă monarhie?


[1] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiinţa românească, Ed. Humanitas, București, 2011, pp. 383 – 384
[2] Convorbiri cu Mihai I al României, Mircea Ciobanu, Ed. Humanitas Bucureşti, 2008
[3] ibidem

sursa foto